Satul Şirăuţi (Briceni)

0
148

Frumos şi drag, şi la bun loc e aşezat satul Şirăuţi – pe malul Prutului, la izvorul dorului. Dar, ca această localitate să nu fie confundată cumva cu cealaltă vatră strămoşească ce poartă acelaşi nume, Şirăuţi, dinspre Hotin, strămoşii au numit-o când Şirăuţi-pe-Prut, când Şirăuţii-de-Jos.
Cine şi când a botezat satul cu acest nume, Şirăuţi?
O legendă ajunsă până la noi glăsuieşte că demult, cu secole în urmă, toată moşia ce se întinde între satele Pererita, Bălăsineşti, Hlina şi târgul Lipcani de azi, a fost stăpânită de un boier pe nume Şirăuţă. Pe acele vremuri lumea era rară pe aici, căci mulţi piereau în războaie şi de aceea nu prea avea cine să lucreze moşiile. Ca să-şi îngrijească pământurile, boierul a slobozit veste că cine vrea să fie împroprietărit cu ceva pământ şi doreşte să se aşeze cu traiul aici, lângă apa Prutului – să vină! Şi au venit. Nu mulţi. Dar şi pe aceia boierul i-a pus la diferite încercări ca, până la urmă, să-i oprească doar pe cei cu bună chibzuinţă, harnici şi voinici. La nevoie să poată merge alături de el şi în lupte.
De-a lungul anilor n-a fost să-i supere cu ceva, ci pentru munca lor cu osârdie îi tot răsplătea ca un milostiv şi bun părinte. Iar oamenii, pentru bunătatea sa de creştin, au prins a-i dezmierda numele şi a-i spune Şirăuţ, în loc de Şirăuţa. De atunci, această vatră îi duce numele prin veacuri, Şirăuţi.
Desigur, se încearcă a dovedi că toponimul Şirăuţi provine de la cuvântul şiră (plural şire), ceea ce înseamnă grămadă mare de paie, de snopi, cu baza dreptunghuilară, alungită şi terminată la partea superioară cu o coamă. O fi. Dar această afirmaţie nu se ştie în ce măsură corespunde realităţii. Totuşi, ceea ce este adevărat şi de crezut e că şirele de totdeauna au împânzit aceste locuri, de se părea altădată că pe aici nu s-a ivit nici o vatră de oameni, ci sunt numai şire şi tot şire. Circula şi o vorbă pe vremuri:
De unde vii?
De la şire.
Şi unde te duci?
La şire.
Cum adică, de la şire – la şire? s-ar putea întreba cineva. Pentru că şi cele câteva bordeie, apărute la poalele dealului, pe malul Prutului, acoperite cu paie, se asemănau mult cu nişte şire.
Se mai spune din moşi-strămoşi că acei primi locuitori, adăpostiţi în şiruţa lor fiecare, îi ziceau acestei vetre Şiruţ, iar urmaşii acelora, hăt mai târziu, au prins a-şi numi localitatea Şirăuţi…
Se mai zice că cele două dealuri învecinate, din Ruptură, pe care le poate vedea oricine şi azi, printre care se strecoară drumul ce duce din centrul satului spre Prut, cândva au fost unite şi formau un singur deal. Într-o primăvară, însă, o cârtiţă a săpat o galerie dintr-o parte în cealaltă parte de deal. Atât ce i-a trebuit apei, adunate la poalele lui după topirea zăpezii: un şirăuţ a prins a-şi face drum prin galeria cârtiţei. Mai greu a fost începutul, căci de colo-ncolo şirăuţul s-a apucat din gros să spele tot ce-i ieşea în cale, surpând şi surpând din dealul nisipos, ducându-l la vale. Nu se ştie în câte primăveri, veri şi toamne şirăuţul a rupt dealul în două, uşurându-le oamenilor povara de a mai urca pieptiş dealul.
Primii au prins a-şi spune că-s “de la şirăuţ” acei care îşi aveau ghemuite bordeiele sub acest deal rupt în două. Mai târziu şi cei de mai la vale, şi de mai la deal de şirăuţ îşi ziceau şirăuţeni, iar localitatea a fost botezată Şirăuţi. Iar locul, unde şirăuţul a rupt dealul, se cheamă şi azi Ruptură.
La gura sobei bătrânii deapănă multe, şi multe de toate poţi auzi despre trecutul satului şi al său nume…
Se povesteşte că demult, tare demult, încă pe vremea lui Alexandru Vodă cel Bătrân, pe aceste locuri s-a abătut o ceată de oşteni, căpetenia cărora era voinicul Şirăuţa. Şi le-au plăcut împrejurimile cu farmecul lor, şi le-au plăcut pădurile cu vânat bogat, şi le-au plăcut moşiile cu mană multă, şi s-au logodit cu aceste locuri.
Legenda mai glăsuieşte că acei oşteni s-au aşezat cu traiul în Borobleancă, la gura pârâului ce dă în Prut, sub dealul Cucuveicilor. Şi, cum erau printre acei voinici câţiva flăcăi tomnatici, n-au mai întins-o mult cu burlăcia. Azi – unul, mâine – altul au prins a fura câte o fată din sătucul Şireţi, care se ghemuia sub dealul din Gura Lărgii. Şi astfel, an după an, cei din localitatea ce a preluat numele căpitanului Şirăuţa, au tot furat fetele din Şireţi până când i-au furat pe toţi şireţii şi i-au făcut şirăuţeni, alături de copiii şi nepoţii lor.
Când, în ce secol, a dispărut sătucul Şireţi, e greu de spus. Doar săpăturile arheologice mai pot confirma că la Gura Lărgii a fost şi cu mii de ani în urmă o aşezare omenească. Morminte în formă de movile am apucat şi eu pe moşia Şirăuţilor, chiar în Cot, dar le-au nivelat cu tractoarele…
Pe timpuri apuse de mult, ca de altfel şi mai încoace vreme, învingea cel mai puternic, mai isteţ şi mai dibaci. Ceata lui Şirăuţa, fiind mai şireată decât şireţii, a ştiut să-şi înmulţească rândurile, să-şi întărească hotarele în aşa fel, încât şi urmaşii urmaşilor lor să învingă prin secole şi să se bucure această seminţie de viaţă şi în mileniul trei.
Satul Şirăuţii-de-Jos, de bună seamă, e o nepreţuită valoare prin tot ce a avut şi mai are frumos, creat prin timp de oameni frumoşi sau creat de Cel de Sus.
Cine a fost măcar o dată la Şirăuţi-pe-Prut şi a dorit să-l vadă în toată splendoarea lui naturală dintr-un capăt în celălalt, ar fi putut, la o adică, să spună că sunt pe acest pământ sate cu mult mai mari, poate chiar şi mai frumoase, cu oameni mai gospodăroşi, mai nu ştiu cum, dar pentru mine şi – sunt sigur – pentru majoritatea consătenilor mei, acest colţişor de lume, cu toate ale lui, ne este drag şi scump, şi dulce ca o mamă, pe care o iubeşti nu pentru că-i frumoasă, ci pentru că e mama ta, că ea ţi-a dat viaţă.
Ca să îndrăgeşti Şirăuţii nu-i destul, probabil, să observi cum acest sat se oglindeşte frumos în apa Prutului sau cum de ani de zile dă mâna peste drum cu târgul Lipcani, nu-i destul să stai la umbra stejarului lui Dimitrie Cantemir ce mai freamătă încă în pădurea Larga şi să alergi cu gândul la Costache Negruţi, care la 1821, în timpul răscoalei eteriştilor s-a retras la moşia sa din Şirăuţi, ci s-ar cădea să-i cunoşti viaţa cu legile ei scrise şi nescrise, după care se conduce sufletul satului, să-i cunoşti obiceiurile şi datinile lăsate din străbuni.
Azi, desigur, nimeni nu mai cunoaşte cu exactitate câte au fost acele legi şi cum s-au cristalizat acele obiceiuri şi moduri de viaţă prin care s-au perindat de-a lungul istoriei atâtea şi atâtea generaţii, care au făcut ca satul Şirăuţii-de-Jos să nu dispară prin negura vremii ca multe alte vetre, ci să ajungă şi al nostru leagăn, al nostru cuib de dor.
Cum se vede, acea picătură de nu ştiu ce, amestecată cu dor şi durere, alean şi speranţă, pe care buneii şi străbuneii noştri au pus-o în toate, face ca la izvorul dorului, la Şirăuţi, şi aerul să fie de leac, şi apa să fie mai gustoasă, şi tihna să fie mai tihnită, şi lumina mai lumină să fie. Aici, în satul meu, la Şirăuţi-pe-Prut, până şi pietrele mi-s toate neam… Şi iertarea e la ea acasă.

Autor: Ionel Căpiţă
Sursa: Natura.md
Foto: Dse.md

NICIUN COMENTARIU

LĂSAȚI UN MESAJ