Satul Ursoaia (Căuşeni)

2
455

Satul Ursoaia se invecineaza cu satele Tanatari, Chircaiesti, Cirnateni si orasul Causeni. Satul numara circa 2712 locuitori, dintre care femei – 1401, barbati – 1311, copii – 771, pensionari – 519, tineri (cu virsta cuprinsa intre 18 si 35 ani) – 916.

Structura etnica a populatiei este: romani/moldoveni – 2678, rusi – 16, uceraineni – 12, alte minoritati – 6.
Resursele umane ale comunitatii sunt reprezentate de 142 de persoane cu studii universitare, circa 1422 persoane apte de munca, dintre care platiti in mod permanent circa 168. Numarul de persoane plecate peste hotare este de 403 locuitori.

Istoria localitatii: Istoria satului Ursoaia este strins legata cu istoria fondarii Manastirii Noul Neamt din apropierea orasului Bender, cunoscuta mai mult sub numele de Manastirea Chitcani. Denumirea satului Ursoaia provine de la denumirea vaii cu acelasi nume ce are o lungime de circa 18 km. Valea incepe de la catunul Scroafa si se prelungeste pina la riul Botna, traversind calea ferata Causeni.

Sursa: Ursoaia.del.md

2 COMENTARII

  1. Magistru în istorie Nicolae SURUGIU
    ISTORIA SATULUI URSOAIA

    CUVÎNT INTRODUCTIV
    Prezint acesta lucrare modestă celor ce ar dori să cunoască istoria satului Ursoaia, cum a fost întemeiat satul, cauzele şi împrejurările în care a apărut, viaţa grea a primelor locuitori ai satului Ursoaia, speranţele lor de libertate şi dreptate socială, ocupaţiile şi succesele obţinute ulterior.
    A-şi dori ca lectura atentă, cu înţelegere şi dragoste să fie benefică tuturor cititorilor acestei lucrări.
    E datorita noastră să ne cunoaştem trecutul, căci fără el nu există prezent şi viitor.
    PREMISELE
    APARIŢIEI SATULUI URSOAIA
    Mănăstirile noastre, întemeiate în locuri pitoreşti, irepetabile, anume alese de Dumnezeu pentru închinare şi rugăciune, au fost dintotdeauna o mare bogăţie materială a Bisericii şi o podoabă morală a poporului român. La începutul secolului al XIX-lea în Moldova erau peste 60 de schituri şi mănăstiri, care împreună cu mitropolia şi episcopiile stăpâneau 360 de sate (18,9% din toate satele din Moldova) cu o populaţie de 118 mii de oameni (21,6%). Unele mănăstiri din Moldova erau închinate mănăstirilor străine din Ierusalim, de pe munţii Sinai, Atos şi trebuiau să dea acestora o parte din veniturile lor. Preoţii şi călugării erau scutiţi de bir şi de alte prestaţii faţă de stat. Mănăstirile se bucurau de unele privilegii la plătirea impozitelor pe venit.
    Istoria satului Ursoaia este strâns legată de istoria fondării mănăstirii Noul Neamţ din apropierea Tighinii, cunoscută mai mult sub numele de Mănăstirea Chiţcani. Descriind istoria satului Ursoaia, consider necesar să arăt această legătură pe baza documentelor de arhivă. În secolul al XV-lea domnul Moldovei Alexandru cel Bun donează în anul 1429, la 31 august, mănăstirii Neamţu din Moldova o baltă, iazerul de la Nistru, numit Zahorna, şi stufăria de la Zahorna cu tot venitul ce va fi. Prin hrisoavele cu data de 1 septembrie 1429 şi 23 decembrie 1430 Alexandru cel Bun şi soţia sa doamna Măria aprobă actul de mai sus şi adaugă ca danie Mănăstirii Neamţului pe lângă iazerul Zahorna şi trei mori la Boschi.
    HRISOVUL
    LUI ALEXANDRU CEL BUN
    1429 (6937) SEPTEMBRIE 1, SUCEAVA
    Din mila lui Dumnezeu, eu binecinstitorul domn şi robul stăpânului meu Isus Hristos, Alexandru cel Bun, domn a toată ţara Moldovlahiei şi cu binecinstitoarea doamnă Măria am binevoit cu bună voia noastră şi cu ajutorul lui Dumnezeu, să înnoim şi să întărim mănăstirii de la Neamţ, înălţarea Domnului şi i-am dăruit din averea noastră, atât ca să poată folosi cei ce se află într-însa:
    Balta de la Nistru, care se numeşte iazerul Zahorna, cu gârlele sale şi cu prisaca de la Zahorna şi în fiecare an douăsprezece butii cu vin, din desetina Neamţului. Toate acestea să fie mănăstirii mai înainte zisei uric cu tot venitul, neclintit niciodată în veci, pentru sănătatea noastră şi pentru pomenirea sfântrăposaţilor părinţilor noştri.
    Încă am voit şi ne-am ales două zile ca să ni se cânte Dumnezeiască Liturghie, în toate săptămânile domniei mele joia şi doamnei Măria, marţia, şi în aceste zile să dea fraţilor la trapeză câte o cupă din acest vin care am spus mai sus. Până când v-om fi în viaţă să se cânte aceasta pentru sănătatea noastră, iar după moartea noastră, pentru mântuirea noastră. Deasemenea şi egumenul Chir Siluan al zisei mănăstiri şi cu toţi fraţii întru Hristos, care se află în această mănăstire, ne¬am dat făgăduinţa înaintea lui Hristos să împlinească toate cuvintele mai sus puse şi să le ţie tare cu mulţumire şi cu rugăciune din toată inima.
    Dacă cumva cineva dintre dânşii sau din ceia ce vor fi după dânşii cârmuitori ai acestei mănăstiri nu vor îndeplini aceasta, acela să dea seama înaintea lui Hristos, în ziua cumplitei judecăţi şi blestemul lor să fie asupra lor. Şi pentru întărirea tuturor celor mai sus scrise, am scris şi credinţa domniei noastre, a mai sus scrisului Alexandru Voievod şi credinţa iubitului fiu al domniei mele Ilieş Voievod şi credinţa iubiţilor fii ai domniei mele Steţco şi Petru şi Alexandru şi credinţa tuturor copiilor panului Mihail şi a copiilor lui, credinţa panului Vâlcea şi a copiilor lui, Siupcici vornic şi a copiilor lui, credinţa panului Giurgiu şi a copiilor lui, credinţa panului Uncleat şi a copiilor lui, credinţa panului Isaia şi a copiilor lui, credinţa panului Opriş şi a copiilor lui, credinţa panului Dan şi a copiilor lui, credinţa panului Ivan Detco şi a copiilor lui, credinţa panului Stan Bârlici şi a copiilor lui, credinţa panului Negrilă ceaşnic, credinţa panului Hedco-postelnic şi credinţa tuturor boierilor moldoveni şi mari şi mici.
    Iar după viaţa noastră cine va fi domn al ţării noastre sau din copiii sau din neamul nostru, sau pe cine îl va alege Dumnezeu să fie, acela să nu clintească dania noastră, că să întărească şi să împuternicească, pentru că am dat şi am făcut aceste mai sus scrise cu tot gândul nostru cel bun. Iar cine ar vrea să clintească sau ar sfătui să se strice, acela să fie blestemat de Domnul Dumnezeu şi de preacurata lui Maică şi de patru evanghelişti şi de doisprezece sfinţi şi fruntaşi apostoli şi de 318 părinţi sfinţi şi purtători de Dumnezeu, cei de la Nikeia şi să fie asemenea lui Iuda şi blestematul Arie, şi să aibă parte cu cei ce au strigat asupra stăpânului Hristos: sângele lui asupra lor şi asupra copiilor lor.
    Iar pentru mai mare întărire a tuturor celor mai scrise, am poruncit slugii noastre, credinciosului pan Neagoe logofăt să scrie şi să atârne pecetea noastră de această carte a noastră.
    In Suceava în anul 6937 (1429) septembrie 1 (pe verso însemnare din sec. XV). Această carte este pentru vin 12 butii şi pentru balta Zahorna şi prisaca de la Hristeni.
    (origine slavă, pergament, ştampila atârnată căzută).
    La 1 martie 1456 Petru domnul Moldovei 1455-1457 întăreşte donaţia de mai sus şi lămureşte mai bine hotarele pământului şi ale bălţilor în jos de Nistru pe la gura Zahornei cu toate gârlele ce cad în Zahorna şi iazierul Voievodina, prisaca Ivancova şi prisaca Zahornei, trei vaduri la Nistru: Hovorane, Icorabsca şi gura Zahornei. Prin actele cu data de 13 iulie 1463 şi 10 martie anul 1500, Ştefan cel Mare aprobă aceleaşi donaţii şi preîntâmpină cu pedeapsă pe oricine care s-ar amesteca în hotarele pământului dat mănăstirii.
    Petru Rareş, domnul Moldovei, la 15 martie 1527 întăreşte din nou donaţia făcută precedent mănăstirii Neamţului şi donează aceleaşi mănăstiri satele Copanca şi Chiţcani, gura Zahornei cu toate gîrlele şi iazurile.
    HRISOVUL
    LUI ŞTEFAN VOIEVOD
    (SUCEAVA ÎN ANUL 6971(1463) IULIE 13)
    Cu mila lui Dumnezeu noi Ştefan Voievod, domn al pământului Moldovei, facem cunoscut cu această carte a noastră tuturor celor ce o vor vedea sau o vor auzi citindu-se cum că am dat şi am întărit sfintei mănăstiri a noastre de la Neamţu, unde este hramul înălţării Domnului nostru Isus Hristos; pe tot hotarul mănăstirii ce este la Zahorna după hotarul vechi. Carele şi mai înainte au fost sub ascultare mănăstirii Neamţului, ca aşişderea şi de acum înainte cu tot hotarul să fie ascultarea mănăstirii noastre Neamţu şi cu toate gârlele şi poienele, pretutindenea după hotarul cel vechi ce-1 are mănăstirea şi iarăşi, care vor fi rânduite de noi desetini de priseci aceia să nu aibă a lua desetini din prisecile mănăstirii, măcar jumătate din bani şi să nu aibă nici o trebuinţă la hotarul mănăstirii, sau la prisăci, sau la orice lucru mănăstiresc. Nici însuşi desetnicii, şi nici slugile lor, orişicare vor fi. Pentru că acea desetină o am făgăduit şi o am dat sfintei mănăstiri. Iar boierii şi slugile lor şi nici unul din boierii noştri sau din slugile noastre şi nici un suflet să nu aibă a se amesteca la prisăcile şi gârlele şi la poienile mănăstirii. Şi de tot hotarul de la Zahorna pre cât este hotarul cel vechi carele este supus mănăstirii noastre de la Neamţu. Iar dacă se va ispiti cineva a se amesteca la hotarul mănăstirii din Zahorna, peste această carte a noastră, acela este contra cărţii noastre şi va vedea asupra sa pedeapsa noastră, că acestea de mai sus scrise să fie nestrămutate, iar pentru mai mare întărire am poruncit credinciosului boierului nostru ober logofătul ca să scrie şi pecetea noastră să o atârne la această carte a noastră.
    S-a scris la Suceava în anul 6971(1463) iulie 13.
    Din aceste uricuri se vede, că domnii Moldovei în evul mediu, făcând diferite donaţii bisericilor şi mănăstirilor, obţineau sprijinul lor în ceia ce priveşte consolidarea puterii domnului şi a orânduirii feudale. Ei mai apărau cu stricteţe proprietatea mănăstirilor şi bisericilor, 1e asigurau cu braţe de muncă. Pe baza hrisoavelor menţionate mai sus, mănăstirea Neamţului a primit moşiile de la Copanca şi Chiţcani, care periodic erau asigurate cu braţe de muncă, cu ţărani din cele 16 sate ale mănăstirii Neamţului din Carpaţi. O parte din locuitorii satului Ursoaia provin din familiile strămutate de peste Prut.
    Petru Rareş, fiul lui Ştefan cel Mare, domn al Moldovei (1527-1538; 1541-1546), a dăruit mănăstirii Neamţului satele Copanca şi Chiţcani în anul 1527 cu scopul de a asigura moşia mănăstirii cu braţe de muncă.
    Pe la anul 1581 ţăranul Malec din Copanca a fost pedepsit pentru că păşuna vitele pe moşia mănăstirii; prima dată i s-au luat 6 boi, iar mai târziu – încă 12 boi.
    In anul 1592 Aaron Vodă, fiul lui Alexandru Lăpuşneanu, domn al Moldovei între anii 1591-1592, a poruncit pârcălabului din Ciobruciu ca să spună în vedere feciorilor lui Malec, că dacă vor mai intra în domeniile mănăstirii, vor fi spânzuraţi.
    Timp de câteva veacuri clădirile mănăstirii de la Chiţcani (Neamţul Nou) n-au existat. De abia în anul 1864 s-a început construirea chiliilor pentru călugări la Chiţcani. Construcţia mănăstirii Neamţul Nou (biserica principală) a avut între anii 1867-1878.
    In anul 1538 oraşul Tighina (Bender) şi o mare regiune din jur a fost transformată de turci în raia (regiune ocupată şi administrată direct de autorităţile militate turceşti). Pe la 1593 călugării, care administrau moşiile mănăstireşti de la Chiţcani, au fost izgoniţi de pe moşiile donate de către domnitorii Moldovei şi drepturile lor asupra acestor moşii rămân nerecunoscute de către turci. După plecarea călugărilor (1593) de pe moşia Copanca – Chiţcani o parte din ţăranii satului Chiţcani s-au aşezat cu traiul pe locurile de fapt libere, care cândva aparţinuse mănăstirii Neamţ din Carpaţi: şi-au construit case, au ocupat unele suprafeţe de pământ arabil şi aşa au continuat să trăiască pe aceste pământuri din generaţie în generaţie timp de aproximativ 270 ani.
    Intre anii 1768-1774, ca rezultat al războiului dintre ruşi şi turci, oştirile ruseşti pătrund pe teritoriul Moldovei. Folosindu-se de această ocazie egumenul Lavrei Neamţ Varlaam a încercat să recapete moşiile de la Chiţcani-Copanca. Pentru aceasta el s-a adresat comandantului armatelor ruse din Moldova Piotr Alexandovici Rumeanţev, prezentând diferite documente şi explicând timpul şi cauza înstrăinării averilor. La 19 ianuarie 1772 P.A.Rumeantev a dat ordin comandantului cetăţii Bender să cerceteze cazul, şi dacă se va dovedi că aceste moşii cu adevărat au aparţinut mănăstirii Neamţ şi au fost înstrăinate de către turci cu forţa, să fie restituite mănăstirii.
    Tot un aşa ordin a trimis P.A.Rumeantev şi comandantului oraşului Bender la 21 aprilie 1772.
    In anul 1774 egumenul mănăstirii Neamţului şi-a repetat cererea către P.A.Rumeanţev referitoare la moşiile mănăstirii de la Copanca-Chiţcani. Pentru a i se restitui mănăstirii Neamţului moşiile de la Chiţcani-Copanca i s-a cerut egumenului atestate şi dovezi de la Divanul Moldovei precum că moşiile au fost folosite şi au aparţinut mănăstirii. La 1774 la cererea egumenului şi a sobarului mănăstirii Neamţ, Divanul Moldovei a dat mănăstirii certificat semnat de mai mulţi membri ai Divanului. Dar şi după prezentarea certificatului, moşiile de la Chiţcani-Copanca n-au fost restituite mănăstirii.
    Egumenului i s-a mai cerut un certificat de la ţăranii din satul Chiţcani precum că ei cunosc şi au auzit de la strămoşii lor că moşia Chiţcani-Copanca a aparţinut Lavrei Neamţ din Carpaţi.
    Prin trimisul mănăstirii ierodiaconul Iacob Stamati (mai târziu mitropolit al Moldovei) s-au obţinut unele declaraţii şi mărturii de la un mic grup de ţărani din Copanca şi Chiţcani în frunte cu Vasile, preotul din Copanca, care au fost chemaţi la Bender cu acest scop. În cetatea Benderului ţăranii au fost chestionaţi de colonelul Focat şi plaţ-maiorul Sava Petrovici. Tot în cetatea Bender a fost alcătuit un document, în care se arată, că toţi cei, care au dat mărturii cu privire la apartenenţa în trecutul îndreptătat a moşiilor Chiţcani-Copanca, ei au auzit de la strămoşii lor că moşiile susnumite au aparţinut mănăstirii Neamţului. Acest document a fost semnat prin punerea degetelor de către cei opt ţărani sub semnătura lui Vasile din Copanca la 26 iunie 1774.
    Ţăranii din satul Chiţcani n-au fost chemaţi, pentru că o parte din ei urmau să fie scoşi din casele lor cu forţa şi să li se ia pământurile pentru a fi întoarse mănăstirii Neamţului. În aşa fel, moşiile de la Copanca-Chiţcani au fost recunoscute că aparţin lavrei Neamţ. Dar în iulie 1774 s-a încheiat tratatul de pace de la Cuciuc-Cainargi între Rusia şi Turcia.
    Benderul, ca şi întreaga Moldovă ca şi până atunci rămân sub ocrotirea Turciei. La fel şi moşiile Copanca-Chiţcani. Deci, restituirea acestor moşii mănăstirii Neamţ de peste Prut s-a suspendat.
    După războiul ruso-turc dintre anii 1806-1812, Moldova dintre Prut şi Nistru a fost ocupată de Rusia. Încă la începutul războiului, în anul 1806, cetatea Bender s-a predat fără luptă detaşamentului de oştiri ruse de sub comanda generalului Meiendorf. În anul 1892 secund-maiorul fon Roon, împreună cu Axentii Stadniţchii, care preda la seminarul teologic din Chişinău, au scris o mică lucrare „Despre războiul de cucerire a Moldovei şi Basarabiei din anii 1787, 1788 şi 1890″, în care au descris succint istoria oraşului Tighina şi operaţiile militare din anii respectivi. Aceşti autori au admis o greşeală în lucrarea lor. Au confundat movila suedezilor din Varniţa cu molvila lui Suvorov, scriind că movila suedezilor se găseşte nu departe de drumul Bender-Căuşeni.
    In anul 1812 teritoriul Ţării Româneşti Moldova dintre râurile Prut şi Nistru a fost ocupat ilegal de către Rusia ţaristă. În „Note despre români” K.Marx evocă trecerea Basarabiei la Rusia în 1812 încălcare a statutului Moldovei de către Imperiul otoman: „Turcia nu putea ceda ce nu-i aparţinea, de oarece Poarta Otomană nu a fost nici odată stăpînă pe ţările Române. Acest fapt a fost confirmat în timpul tratatului de la Karlowitz, cînd Poarta, presată de polonezi să cedeze Moldova, a răspuns că nu are dreptul să facă acestă cedare teritorială neavînd drept de suzeranitate asupra Moldovei”.
    La 2 august 1812 a intrat în vigoare „Regulamnetul de administarre a Basarabiei”. Conform articolului 22, „toţi locuitorii acestei provincii şi cei ce se vor stabili de acum înainte sunt scutiţi pe 3 ani de plata oricărui impozit personal şi agricol către stat.”
    Articolul 3 precizează că „toţi locuitorii acestei provincii şi cei ce se vor stabili de acum înainte sunt scutiţi de srviciul militar”. Prin aceste articole se urmărea premeditat de a se modifica în mod regresiv numărul populaţiei băştinaşe, favorizîndu-se atragerea coloniştilor străini. Lucru care de fapt şi s-a întîmplat ulterior: în scurt timp au apărut coloniştii bulgari, găgăuzi, nemţi, ucraineni ş.a.
    În aşa fel, în urma unui act criminal, între anii 1812-1918 o parte a poporului român a constituit o gubernie rusă.
    După anul 1812 lavra Neamţ din nou a intervenit cu scopul restituirii domeniilor Copanca-Chiţcani în stăpânirea sa. Dar chestiunea a rămas nerezolvată şi după aceasta. De abia în anul 1845 mănăstirea Neamţ a fost recunoscută ca stăpână a acelor domenii. Cu regret, stareţul mănăstirii Neamţului, necunoscând în ce stare se află lucrurile, propune ca chestiunea să fie rezolvată după cum va găsi de cuviinţă împăratul Rusiei Nicolai I (1825-1855), care la 26 octombrie 1845 hotărăşte ca domeniul Copanca-Chiţcani să fie luat în stăpânirea statului, iar costul lui să fie plătit mănăstirii Neamţului.
    La 10 iunie 1852 a fost stabilit costul domeniului în sumă de 224 183 ruble şi 62 copeici, dar hotărârea aceasta n-a fost îndeplinită.
    In anul 1858 ocrotitorul averilor lavrei Neamţ din Basarabia ieromonahul Teofan Cristea a refuzat să primească bani şi a cerut, ca moşia Copanca-Chiţcani să fie restituită mănăstirii cum hotărâse autorităţile ţariste în anul 1845. Intervenţia ieromonahului Teofan Cristea a avut succes, căci la 25 noiembrie 1860 s-a luat o hotărâre prin consiliul de miniştri pentru restituirea domeniului Copanca-Chiţcani în stăpânirea lavrei Neamţ. Ieromonahul Teofan Cristea încă în anul 1858 este trimis de către soborul lavrei spre a administra moşiile basarabene. În ianuarie 1860 mitropolitul Sofronie al Moldovei, văzând că în Moldova de peste Prut s-a început secularizarea averilor mănăstireşti, trimite ieromonahului Teofan Cristea un document-procură sub nr. 68, în care, printre altele, îl roagă să intervină pe lângă autorităţile ţariste pentru apărarea drepturilor şi averilor bisericeşti şi a religiei ortodoxe.
    Pe baza acestei procuri Teofan Cristea îl roagă la 26 mai 1860 pe arhiepiscopul Chişinăului Antonie să intervină la autorităţi pentru zidirea unei noi mănăstiri pe domeniul Copanca-Chiţcani, ce cuprindea 10.072 desetine de teren. Ieromonahul Teofan Cristea în sprijinul cererii sale a trebuit să facă multe călătorii la Peterburg, Odesa, Taganrog şi Moscova. În acelaşi timp ţăranii din Chiţcani au început să fie strămutaţi cu forţa pe pământurile statului de la Ursoaia.
    La 15 mai 1863 Teofan Cristea trimite Ministerului de interne al Rusiei pentru aprobare un proiect pentru zidirea mănăstirii Chiţcani (Neamţul Nou). Noua mănăstire urma să se afle sub supunerea sinodului din Rusia, dar în acelaşi timp, depindea şi de mănăstirile din România: Neamţ şi Secul. De aceste mănăstiri, mănăstirea Chiţcani a depins până la 12 ianuarie 1885, când în urma hotărârii Sinodului, împăratul Alexandru III s-a învoit ca mănăstirea Noul Neamţ să fie supusă numai Sinodului şi să stea sub supravegherea arhiereului din Chişinău, ca şi celelalte mănăstiri din Basarabia.
    ÎNTEMEIEREA
    SATULUI URSOAIA
    După ce, la 28 noiembrie 1860, moşia Copanca-Chiţcani a fost restituită mănăstirii Neamţului, o parte din ţăranii satelor Copanca şi Chiţcani urmau să fie strămutaţi forţat de pe meleagurile lor de pământ să fie anexate la domeniile mănăstirii Neamţul Nou, care urma să fie în curând construită la Chiţcani. Până la această dată, în anul 1830 la Chiţcani fusese construită o biserică din piatră de către ţăranul Andrei Glodea.
    Ţăranii din Copanca şi Chiţcani nu vroiau să părăsească locurile lor natale. Ei au angajat un cinovnic, care primind câte o rublă de la fiecare familie ce urma să fie strămutată, s-a angajat să scrie plângeri din partea ţăranilor către autorităţile ţariste cu scopul, ca strămutarea ţăranilor să nu aibă loc şi ca ţăranii să rămână şi mai departe ţărani de stat.
    Dar toate plângerile scrise din partea ţăranilor de către acest cinovnic către autorităţile ţariste n-au dat nici un rezultat pozitiv. După aceasta, ţăranii au continuat să se adreseze pe această întrebare la diferiţi consultanţi juridici. Aceşti consultanţi, cunoscând hotărârea Departamentului II de Stat din 17 decembrie 1862, prin care la 15 februarie 1863 se da dispoziţia judecătoriei de zemstvă din Bender, ca începând cu primăvara anului 1863 să se înceapă strămutarea forţată a peste 200 de familii ţărăneşti din satele Copanca şi Chiţcani pe pământurile statului de la Ursoaia şi în alte localităţi. Ţăranii au fost sfătuiţi să ceară să fie strămutaţi pe pământurile de stat de la Ursoaia. Hotărârea Departamentului de Stat II şi a judecătoriei de zemstvă din Bender a fost adusă la cunoştinţa ţăranilor pe data de 1 martie 1863. Administratorul moşiilor de la Copanca-Chiţcani Teofan Cristea, aflând despre aceasta, s-a adresat autorităţilor cu rugămintea ca ţăranii să nu fie strămutaţi, ci să fie lăsaţi pe loc cu condiţia, ca ei să prelucreze pământurile mănăstirii. Insă, pe data de 14 martie 1863 Teofan Cristea a fost informat, că strămutarea ţăranilor va începe îndată cum se va încălzi. Ţăranii, fiind nemulţumiţi, au scris o plângere, în care arătau, că nu pot să se strămute, fiindcă n-au mijloace pentru a-şi construi gospodării pe locurile noi. În această plângere erau aspru criticaţi călugării în frunte cu Teofan Cristea. Primul Departament al averilor statului pe data de 7 aprilie 1863 a dat dispoziţia Pieţei de stat financiare din Chişinău, ca ea să acorde fiecărei familii, care urma să fie strămutată, câte 30 ruble despăgubire.
    Pe data de 13 iunie 1863 Departamentul II de Stat a dat dispoziţie ca familiile, cărora nu le va ajunge pământ la Ursoaia, să fie strămutate la Chircăieşti, Plop Ştiubei, Cârnăţeni şi în alte locuri.
    Către anul 1863 ţăranii din Chiţcani şi Copanca ce urmau să fie strămutaţi, s-au împărţit în două tabere.
    O parte vroiau să se strămute, fiindcă înţelegeau că totuna vor fi constrânşi să facă aceasta. Aceşti oameni mai vroiau să ocupe cele mai bune loturi pe pământurile, unde vor fi strămutaţi.
    Altă parte din ţărani refuzau categoric să se strămute pe pământurile noi, fiindcă îşi dădeau seama ce greutăţi îi aşteaptă în legătură cu întemeierea noilor gospodării. Aceştia mai credeau, că refuzând categoric, în curând vor fi lăsaţi în pace.
    DE UNDE PROVINE
    DENUMIREA SATULUI URSOAIA!
    Denumirea satului Ursoaia provine de la denumirea văii cu acelaşi nume, care are o lungime de 18 km. Ea începe de la cătunul Scroafa şi se prelungeşte până la râul Botna, traversând calea ferată Bender-Căuşeni. Valea Ursoaei primeşte din stânga altă vale – valea Şaitan. De fapt, satul Ursoaia nu se află pe valea Ursoii, ci pe valea Tănătarului, de unde provine şi denumirea satului Tănătari.
    Până în prezent nu se ştie precis de unde provine denumirile văilor pomenite mai sus. De prima dată se prevedea ca satul să fie aşezat aproximativ pe locul unde s-a aflat via şi livada gospodăriei colective a satului, nu departe de fosta fermă de vite mari cornute şi de gara Căuşeni. Satul urma să fie numit Ursoaia, fiindcă se planifica să fie situat în Valea Ursoaei. Dar singuri ţăranii, strămutaţi aici, au hotărât să se aşeze pe locul actual al satului, unde pământul era mai puţin potrivit pentru agricultură.
    Mai târziu ţăranii întîmpinau foarte mari dificultăţi, când trebuiau să intre în sat cu carele încărcate, fiindcă trebuiau să coboare la vale pe pante foarte înclinate.
    Până la întemeierea satului Ursoaia o parte din pământurile de astăzi ale satului aparţineau moşierului Stoianov, care la anul 1865, când satul de acuma exista, stăpânea în Valea Ursoaei – 644 desetine de pământ. Curtea lui Stoianov era acolo, unde acuma se află cătunul Ursoaia Nouă. Stoianov de obicei nu locuia la această curte. Aici locuiau argaţii şi slugile lui, iar uneori şi feciorul lui Stoianov. Vătaful (supraveghetor al curţii şi al argaţilor) ultimului din Stoianovi a fost ucraineanul Pancenco Grigore.
    Pe timpul puciului bolşevic din anul 1917 curtea lui Stoianov a fost părăsită. Lângă curte, pe toloacă, şi-a făcut casă fostul vătaf Grigore Pancenco, care a însuşit limba română de la foştii ciobeni şi de la slugile lui Stoianov. Pancenco Grigore a avut şi o fiică născută în anul 1908, care a învăţat în şcoala din Grigorievca, apoi şi-a prelungit învăţătura mai departe, devenind învăţătoare. Moşierii din familia Stoianov arendau o parte din pământuri de la stat, apoi îl dădeau în arendă ţăranilor din Tănătari şi Baccialia, iar mai tîrziu, după întemeierea satului Ursoaia, arendau pământ şi ţăranilor din Ursoaia. Loturile arendate erau de obicei de 10 decetine. Arenda se făcea pentru mai mulţi ani.
    Ţăranii dădeau moşierului pentru pământul arendat jumătate din recoltă, alţii îi plăteau sume mari de bani. Pe la anul 1865 o parte din pământurile de astăzi ale satului erau folosite de moşierul Muruzi. Acest proprietar mai stăpînea pământuri la Baccealia, Coşcalia şi Moleşti. Restul pământurilor de la Ursoaia aparţineau statului. Anume pe aceste pământuri au fost strămutaţi în anul 1863 primii întemeietori ai satului Ursoaia, numindu-1 la început satul Chiţcanii Noi.
    Conform hotărârii nr. 10634 din 27 octombrie 1862, Piaţa de Stat Basarabeană a permis autorităţilor din judeţul Bender să strămute un număr mare de ţărani din Chiţcani pe pământurile statului de la Ursoaia (aşa se numeau pe atunci aceste pământuri), să formeze un sat şi să-1 includă în volostea Căuşeni. Din Chiţcani – 120 de familii, în componenţa cărora erau 317 femei, 307 bărbaţi şi 3 holtei bătrini fără familie. Din Copanca – 96 familii. Cei din Copanca au fost strămutaţi în temei în alte părţi.
    PRIMII LOCUITORI AI SATULUI
    În anul 1863, la 26 aprilie au fost strămutaţi din Chiţcani pe pământurile statului de la Ursoaia următorii ţărani (datele despre populaţie s-au utilizat cele de la ultimul recensămînt precedent al populaţiei ce a fost în anul 1859, se arată vîrsta fiecărui cetăţean calculată de autor la începutul anului 1863, cu bold – capul familiei):
    1. Cătănoi Moisei Teodosie – 33 ani; soţia Eudochia – 32 ani; fiica Anastasia – 8 ani; fiica Ana – 5 ani; mama lui Moisei – Varvara de 58 ani; tatăl lui Moisei – Teodosie – mort în anul 1852.
    2. Cătănoi Ştefan Teodosie -36 ani; soţia Vasilisa – 31 ani; fiica Stepanida – 11 ani; fiul Vasile – 8 ani; fiica Irina – 8 ani; fiica Efimia – 7 ani; fiica Măria – 5 ani.
    3. Frunze Gheorghe Ignat – 46 ani; soţia Pelaghia-41 ani; fiica Anisia-21 ani; fiica Elena – 20 ani; fiul Prohor- 18 ani; fiica Irina – 12 ani; fiica Parascovia – 11 ani; fiica Solomonida – 7 ani; tatăl Ignat Petru – mort 1854.
    4. Amalani Larion Efim – 33 ani, soţia Ana – 27 ani; fiul Eufrenasofie – 7 ani; fiica Axinta – 5 ani.
    5. Caragacianu Ion Vasile – 45 ani, soţia Pelagheia – 40 ani; fiul Gheorghe – 15 ani; fiica Măria – 11 ani; fiica Axinta – 5 ani; sora lui Ion – Lucheria de 48 ani; mama Vasilisa.
    6. Postică Ştefan Nichita – 57 ani; soţia Măria – 50 ani; fiica Anastasia – 27 ani; fiul Andrei – 20 ani; fiul Grigore – 18 ani; fiica Sofia – 11 ani.
    7. Postică Ion Nichita – 36 ani; soţia Eufrosinia – 39 ani; fiica Alexandra – 16 ani;fiica Măria – 14 ani; tanti Sofia – 60 ani; mama Eufrosinei – Ioana de 65 ani; nepotul Bărdiţă Ion Efim – 8 ani.
    8. Tănase Nichita Ştefan – 42 ani; soţia Axenia – 42 ani; fiul Filimon – 23 ani; fiul Ion – 16 ani; fiica Măria – 6 ani; sora Vărvara Ştefan – 57 ani.
    9. Mătură Parascovia – 46 ani; fiul nelegitim Teodosie – 9 ani.
    10. Mătură Leontie Stratulat – 35 ani; soţia Parascovia – 27 ani; mama lui – Marina de 53 ani; nepoata Pelagheia Stratulat – 17 ani.
    11. Bărdiţă Matfei Grigore – 51 ani; soţia Măria – 47 ani; fiul Partenie – 24 ani.
    12. Vîrţan Dumitru Ion – 65 ani; soţia Anisia – 55 ani; fiul Emilian – 22 ani, fiul Simion (a rămas în Chiţcani) – 19 ani.
    13. Agapie Trofim Simion – 24 ani; soţia Eudochia – 23 ani; mama Ecaterina – 58 ani.
    14. Agapie Dumitru Simion – 35 ani; soţia Elena – 30 ani; fiul Ion – 8 ani; fiul Nazar – 6 ani.
    15. Agapie Nichita Simion – 38 ani; soţia Sofia – 32 ani; fiul Vasile – 12 ani; fiul Zaharia – 6 ani.
    16. Roşea Teodor Petru – 44 ani; soţia Măria – 33 ani; fiul Gherasim – 11 ani; fiul Iacob – 6 ani.
    17.Bechir Simion Gheorghe – 34 ani; soţia Măria – 22 ani.
    18.Bechir Andrei Gheorghe – 28 ani; soţia Ana – 27 ani; fiica Eudochia – 7 ani, fiul Iacob – 6 ani.
    19. Roşea Ion Petru – 44 ani; soţia Axenia – 40 ani; fiul Simion – 23 ani; fiul Gheorghe – 8 ani.
    20. Bechir Naum Gheorghe – 39 ani; soţia Eufrosinia – 35 ani; fiica Elena – 16 ani; fiul Vasile – 13 ani; fiul Demian – 8 ani; fiica Iustinia – 5 ani; fiica Haritoana – 5 ani.
    21. Glodea Chirică Grigore – 34 ani; soţia Eudochia – 28 ani; fiica Lucheria – 8 ani; fiica Măria – 5 ani.
    22. Glodea Petru Grigore – 45 ani; soţia Pelagheia – 36 ani; fiica Solomia – 19 ani; fiica Ana – 11 ani; fiul Ştefan – 10 ani; fiica Irina – 6 ani.
    23.Poloboc Mihail Toma – 34 ani; soţia Măria – 29 ani.
    24.Poloboc Ignat Toma – 32 ani; soţia Elena – 27 ani; fiica Măria – 5 ani.
    25. Glodea Gheorghe Ştefan – 37 ani; soţia Domnica – 35 ani; fiul Osip – 20 ani; fiul Ananie – 18 ani; fiul Trofim – 5 ani.
    26. Glodea Teodor Ştefan – 47 ani; soţia Agafia – 41 ani; fiica Axenia – 21 ani; fiica Ana – 17 ani; fiica Elisaveta – 10 ani.
    27. Poloboc Petru Nichita – 57 ani; fiul Eustratie – 26 ani; fiul Teodor – 22 ani; fiul Isai – 13 ani; fiica Măria – 19 ani.
    28. Cojocaru Procopie Constantin – 56 ani; soţia Elena – 51 ani; fiul Lazăr – 19 ani; fiica Tecla- 18 ani.
    29. Chioru Dorofei Vasile – 47 ani; fiul – Ion de 16 ani; fiica lui Chioru Vasile Ion Măria – de 45 ani; nepoata Truchina Nesterova – 20 ani.
    30. Chioru Roman Vasile – 50 ani; soţia Elena – 41 ani; fiica Ana – 20 ani; fiica Măria – 15 ani; fiica Axenia – 10 ani.
    31. Glodea Teodor Ermolai – mort 1853; fiul Gheorghe – 35 ani; fiul lui Gheorghe Dominte – 6 ani.
    32. Sîrbu Nichita Vasile – 44 ani; soţia Axenia – 43 ani; fiica Eufrosinia – 20 ani; fiul Terente – 8 ani; fiul Vasile – 6 ani.
    33. Sîrbu Afanasie Vasile – 47 ani; soţia Măria – 46 ani; Parascovia, mama lui Afanasie – de 79 ani; copil de suflet – Efim Ilie Chiper – 9 ani.
    34. Sîrbu Simion Vasile – 63 ani; soţia Agafia – 46 ani; fiul Petru – 20 ani; fiica Axinia – 15 ani; Vasilisa, sora lui Simion – de 54 ani.
    35.Sîrbu Matfei Simion – 25 ani; soţia Măria – 23 ani.
    36.Moraru Vasile Timofei – 49 ani; soţia Pelagheia – 41 ani; fiul Nistor- 17 ani; fiica Teodora – 15 ani; fiul Gheorghe – 11 ani; fiul Afanasie – 8 ani.
    37. Moraru Onofrei Timofei – 52 ani; soţia Matrona – 44 ani; fiul Ion – 21 ani; fiica Pelagheia – 19 ani; fiul Vasile – 15 ani.
    38. Vasian Sava Vasile – 47 ani; soţia Eufrosinia – 41 ani; fiica Măria – 15 ani; fiul Anton – 10 ani; fiul Gheorghe – 7 ani.
    39.Borîlă Gheorghe Constantin – 31 ani; soţia Măria – 28 ani.
    40.Glodea Ion Serghei – 52 ani; soţia Măria – 47 ani; fiul Osip – 20 ani; fiica Elisaveta – 18 ani; fiica Haritoana- 14 ani.
    41. Glodea Petru Serghei – 42 ani; soţia Alexandra – 41 ani; fiul Timofei – 19 ani; fiica Zinovia – 14 ani; fiul Ion – 13 ani; fiul Gherasim – 10 ani; fiica Axenia – 7 ani.
    42. Glodea Eudochim Ion – 24 ani; soţia Măria – 22 ani; fiul Prohor – 5 ani.
    43. Severin Daniil Petru – 66 ani; soţia Ana – 59 ani; fiul Grigore – 20 ani.
    44. Severin Iacob Daniil – 37 ani; soţia Măria – 32 ani; fiul Pintilie – 8 ani; fiica Elena – 6 ani.
    45. Sarău Gheorghe Matvei – 63 ani; soţia Măria – 67 ani; fiica Ana – 29 ani; fiul Pavel – 28 ani.
    46. Sarău Teodosie Gheorghe – 39 ani; soţia Teodosia – 40 ani; fiul Petru – 18 ani; fiul Grigore – 13 ani; fiul Terinte – 13 ani; fiul Alexei – 7 ani.
    47. Tabac Ion Miron – 39 ani; soţia Măria – 34 ani; fiul Iacob – 16 ani; fiica Eufrosinia – 14 ani; fiica Ecaterina – 10 ani; fiica Eudochia – 6 ani; fiul Vasile – 5 ani.
    48. Barbăroşie Condrat – 43 ani; soţia Irina – 34 ani; Elena, sora lui Condrat – 44 ani.
    49. Ţuşca Gheorghe Andrei – 62 ani; fiul Sava – 33 ani; fiica Eugenia – 29 ani; fiul Vasile – 12 ani; fiica Marfa – 9 ani.
    50. Tătăroi Conon Agapie – 24 ani; soţia Agafia – 25 ani.
    51. Tătăroi Ignat Grigore – mort; soţia Sofronia – 52 ani; fiul Iacob – 18 ani; fiul Gheorghe – 19 ani; fiul Teodor – 13 ani; fiica Teodora – 13 ani.
    52. Tătăroi Alexandru Ignat – 28 ani; soţia Eugenia – 22 ani; fiica Sofia – 6 ani.
    53. Tătăroi Ion Ignat – 28 ani; soţia Agafia – 23 ani; soacra Ana – 61 ani.
    54. Poloboc Ion Nichita – 32 ani; soţia Elena – 26 ani; sora Pelagheia – 18 ani; mama Agafia – 50 ani.
    55. Burlacu Vasile Teodor – 29 ani; mama Stepanida – 56 ani; sora Măria – 24 ani.
    56. Postică Diomid Trofim – 42 ani; soţia Anastasia – 34 ani; fiul Iacob – 17 ani, fiul Trofim – 7 ani; fiul Pintilie – 6 ani.
    57. Cătănoi Ilie Vasile – 58 ani; soţia Efimia – 49 ani; fiica Stepanida – 25 ani; fiul Iacob – 24 ani; sora Parascovia – 50 ani.
    58. Apetri Pavel Axente – 25 ani; fiica Aculina – 8 ani; fiul Serghei – 5 ani.
    59. Ţăranu Tudor Gheorghe – 55 ani; soţia Ioana – 55 ani; fiul Alexei – 34 ani; fiica Măria – 27 ani; fiica Măriei – Eudochia de 5 ani; fiul Damian – 7 ani.
    60. Timoşenco Alexei Ion – 73 ani; soţia Măria – 57 ani; fiul Axente – 23 ani; fiica Măria – 19 ani; fiul Petru – 17 ani; fiica Măria – 8 ani.
    61. Postică Nistor Nidor – 39 ani; soţia Ana – 31 ani; fiica Ecaterina- 13 ani; fiul Ion – 8 ani; fiica Efimia – 5 ani.
    62. Postică Osip Nidor – 55 ani; mama Măria – 72 ani; soţia Măria – 50 ani.
    63. Eremei Ştefan Iacob – 37 ani; soţia Varvara – 28 ani; fiul Ion – 13 ani; fiica Eudochia – 11 ani; fiica Daria – 8 ani.
    64.Poloboc Ignat Nichita – 45 ani; fiul Iacob – 6 ani.
    65.Cătănoi Mihail Ignat – 36 ani; soţia Teodora – 34 ani; fiica Măria – 14 ani; fiica Anastasia – 8 ani; fiul Gheorghe – 8 ani; fiul Mihail – 5 ani.
    66. Cătănoi Emanuil Ignat – 43 ani; soţia Ioana – 42 ani; fiica Teodosia- 15 ani; fiul Gheorghe – 13 ani; fiica Eudochia – 11 ani; fiica Agafia – 8 ani.
    67. Gavriluţă Ignat Leonte – 50 ani; soţia Eudochia – 29 ani; fiul de la prima soţie – Mihail de 23 ani; fiica de la prima soţie – Eufrosinia de 18 ani; fiul de la prima soţie – Ion de 13 ani; fiica Irina – 8 ani.
    68. Mătură Gheorghe Timofei – 39 ani; soţia Ana – 31 ani; fiica Teodosia – 10 ani; fiul Ilarion – 6 ani.
    69.Mătură Vasile Timofei – 36 ani; soţia Natalia – 22 ani.
    70.Jupeţchi Vasile Alexei – 38 ani; soţia Zinovia – 39 ani; fiul Ion – 17 ani; fiul Iacob – 14 ani; fiul Arhip – 7 ani; fiica Agrăpina – 9 ani. Familia Jupeţchi a venit în Ursoaia pe data de 28 august 1863.
    În lista de mai sus nu figurează aproximativ 18 familii, care nu pot fi citite în documentele din arhivă. La fel nu figurează copiii născuţi între anii 1859-1863 şi persoanele decedate în aceiaşi perioadă nu sunt scoase de la evidenţă.
    Toţi locuitorii satelor Chiţcani şi Copanca, inclusiv şi cei strămutaţi la Ursoaia, sunt de origine etnică română.
    O parte din ţăranii din Chiţcani care au refuzat să se strămute pe pământurile statului de la Ursoaia în anul 1863 au fost strămutaţi ceva mai tîrziu în livezile de la Chiţcani de pe malul Nistrului. Aşa a fost întemeiată mahalaua Ţărani din Chiţcani, care periodic era inundată de apele Nistrului. Un mare număr de familii ţărăneşti continuau să se opună cu mare îndârjire procesului de strămutare a lor pe alte meleaguri. Avînd în considerare situaţia creată, guvernatorul Basarabiei pe data de 24 mai 1870 a cerut printr-o scrisoare adresată comandantului diviziei 15 infanterie, dislocată în cetatea Tighinii ca să trimită soldaţi la Chiţcani pentru a-i forţa pe ţăranii nesupuşi să se strămute la Ursoaia. Comandantul diviziei 15 infanterie a ordonat comandantului regimentului 15 infanterie „Liublin”, ca din acest regiment să trimită la Chiţcani 2 companii de soldaţi pe un termen de timp nelimitat.
    Sosind la Chiţcani soldaţii au fost repartizaţi cu traiul la casele ţăranilor, care refuzau să se strămute, cîte 12 soldaţi în fiecare gospodărie. Moldovenii îi numeau moscali. Moscalii intrau când vroiau în beciurile ţăranilor, se îmbătau, agresau soţiile şi fetele ţăranilor…
    La plîngerile ţăranilor ofiţerii nu atrăgeau nici o atenţie. Văzînd aceasta, ţăranii au cerut de la autorităţi să-i strămute, unde n-ar fi, numai să scape de moscali. Aceşti ţărani au fost strămutaţi pe pământurile de la Ursoaia în anul 1872. Moscalii le-au ajutat să strice casele, să transporte lemnul de pe case la Ursoaia, unde şi-au construit cu mare greutăţi locuinţe noi. Anume în această perioadă au sosit la Ursoaia familiile Iavorschi, Mărgineanu, Rusu, Iordan, Oxani şi altele.
    Primii locuitori ai satului Ursoaia (Chiţcanii-Noi), fiind strămutaţi în mod forţat aici, nimereau în condiţii de trai foarte grele, fiind nevoiţi să trăiască un timp pe câmpul deschis. Mai întâi îşi făceau colibe şi bordeie, unde au trăit câţiva ani la rînd. Apoi au început să-şi zidească case.
    HABITATUL LA URSOAIA
    Casele erau construite în felul următor: pe locul, unde trebuiau să înceapă construirea casei, ţăranii măsurau dimensiunile, băteau pari groşi de înălţimea corespunzătoare, apoi pe aceşti pari băteau trei sau patru rânduri de corlate, pe care îngrădeau nuiele sau diferite buruiene cu tulpina înaltă, cel mai des bărburel (lumânărică). După aceasta, îngrăditura o lipeau din ambele părţi cu lut sau cu pământ amestecat cu apă şi paie. Pe atunci începutul construirii casei era marcat prin unele solemnităţi. Stăpânul chema la clacă pe toate rudele din sat şi pe toţi cunoscuţii apropiaţi, erau chemaţi muzicanţi – ţigani, care cîntau, iar invitaţii dansau „Jocul”. Stăpînul îi servea pe cei adunaţi cu vin şi mîncare. După aceasta ei se împărţeau în grupe în corespundere cu lucrul, pe care urmau să-1 îndeplinească – bărbaţii pregăteau ceamurul şi-1 cărau, iar femeile îl lipeau de îngrăditură. În faţa casei era făcută prispa. După ce lutul se usca, casa era muruită atît pe dinafară, cît şi pe dinăuntru cu două straturi, primul lut cu pleavă, iar al doilea – cu baligă de cal. După aceea casa în întregime era văruită. Ferestrele şi uşile erau făcute de lemnari. Casele erau acoperite cu stuf, papură, paie, uneori cu şindrilă şi, foarte rar de tot, cu olane roşii din lut ars. Locuinţa ţăranului se compunea din casa mare (de sărbătoare) şi cămara de locuit în timpul iernii, între ele se găsea o bucătărie mică cu horn larg, cît toată camera. Toate erau păstrate într-o curăţenie exemplară.
    In anul 1862 căpitanul A. Zaşciuc a publicat o carte «Материалы для географии и статистики России, собранные офицерами генерального штаба (Бессарабская область)», în care spune: „E puţin posibil să întâlneşti undeva atâta curăţenie în locuinţele oamenilor simpli ca la moldoveni”.
    În casa toate lucrurile se păstrau într-o ordine anumită. În ungherul de răsărit al fiecărei camere se aflau icoanele, care erau împodobite cu flori (uneori din hîrtie). Pe coardă se afla un mănunchi de grâu, secară sau orz din prima recoltă a anului. Tot acolo se afla un mănunchi de busuioc, câteva mere domneşti sau gutuie. În timpul culesului strugurilor în casă se mai atârnau struguri, care se păstrau mult timp şi împodobeau camera.
    Lîngă unul din pereţi în fiecare cameră se afla un pat acoperit cu ţoluri – producţie personală. Pe pat erau frumos aranjate căpătâiele (pernele), umplute cu pene de găină sau cu fîn. Lângă laviţă se afla masa aşezată de obicei în dreptul ferestrelor. Masa era întotdeauna acoperită cu o faţă de masă de producţie proprie sau cu o muşama. Lîngă masă se mai aflau 3-4 scaune, care erau acoperite cu bucăţi de ţesătură. La capătul patului se afla lada, pe care într-o ordine anumită se găseau războaie şi perne. Aceasta era zestrea fiicei stăpînului casei. Deasupra patului se afla o nuieluşă, pe care stăteau aranjate hainele de sărbători ale familiei. Peste ele era întinsă o pânză albă de producţie proprie. În secolul al XIX-lea şi mai înainte în camera principală erau de obicei trei ferestre. La ţăranii bogaţi geamurile erau din sticlă, iar la cei săraci erau din băşică de porc. În general, femeile menţineau toate camerele în curăţenie: în fiecare dimineaţă ele măturau casa, iar în ajunul sărbătorilor religioase muruiau podeaua cu lut şi văruiau întreaga casă. Lângă casă era construită căsoaia – o căsuţă, unde ţăranii păstrau pâinea, uneltele ş.a. Tot aici, alături, era făcut şi beciul, pe care atunci se numea pivniţă. Lîngă casă se găsea şi sâsâiacul împletit din nuiele sau făcut din scânduri, în care ţăranii păstrau porumbul. Nu departe de sâsâiac se afla poiata sau grajdul pentru vite şi ocolul oilor, coteţul pentru păsări şi alte construcţii auxiliare, care alcătuiau împreună curtea ţăranului. Curtea era înconjurată de un gard nu prea înalt. Aproape toţi ţăranii ţineau pe lângă casă doi-trei câini, care păzeau curtea de hoţi, lupi, vulpi, dihori ş.a. În secolul al XIX-lea bărbaţii din Ursoaia purtau plete lungi, dar faţa şi-o bărbiereau întotdeauna.
    PORTUL ŢĂRANILOR
    Ei purtau pălării de paie cu borul larg, cămaşă şi izmene din pânză aspră de casă, în picioare purtau opinci din piele de animale neprelucrată sau împletite din papură.
    Femeile purtau bluze din pânză de casă, fuste, caţaveici. Vara femeile umblau cu picioarele goale.
    La sărbători bărbaţii purtau antereu. Pe deasupra antereului se încingeau cu brâie late de diferite culori. Iarna pe deasupra antereului îmbrăcau cojoace sau paltoane de sucman de casă şi pantaloni groşi de iarnă care se numeau berneveci. Cizmele erau cu tureatcă, cu călcâiele destul de înalte şi cu talpă de lemn.
    Hainele de sărbătoare ale femeilor erau rochii cusute din ţesături de cit sau mătase. Pe deasupra rochiilor îmbrăcau caţaveici căptuşite cu blană, care pe la poale aveau pe o lăţime de două verşoace blană mai scumpă, ţesătură de mătase sau de bumbac. Broboada era legată numai sub barbă. Aceste broboade (tulpane) erau viu colorate în culori pestriţe. Femeile purtau iarna papuci sau cizme. Ele umblau de obicei tot timpul îmbrobodite. Fetele umblau cea mai mare parte a anului cu capul descoperit, în afară de iarnă. Femeile şi fetele purtau pe degete multe inele, iar la gât – mărgele de diferite culori. Ele mai purtau şi cercei strălucitori. Acasă şi în zilele obişnuite ţărancele se îmbrăcau simplu, dar cu gust şi curat. Ţăranii purtau iarna pe cap căciule din piele de miel. Atît vara, cât şi iarna ţăranii umblau cu pieptul gol, descheiat. Exteriorul românului-moldovean simplu poartă în sine trăsăturile provenirii sale sudice.
    El este mai înalt de statură mijlocie, la corp este uscăţiv şi musculos; majoritatea moldovenilor au culoarea părului întunecată, trăsăturile feţei sunt expresive, ochi negri sau albaştri, musteţe şi sprâncene dese. Mişcările îi sunt lente şi neîndemnatice.
    Moldovencele erau pe atunci mai înalte de statură mijlocie, zvelte, cu pieptul şi umerii lăsaţi în jos, părul des, fruntea îngustă, nasul ascuţit, culoarea pielii smolită; mişcările moldovencelor – când graţioase, cînd galeşe, cînd repezi, cînd bruşte, cînd înfocate – le dădeau multe trăsături şi farmece caracteristice exclusiv femeilor sudice.
    UNELTE
    DE PRELUCRARE A PĂMÂNTULUI
    Uneltele de lucrare a pământului şi de prelucrare a producţiei agricole erau simple după construcţie şi voluminoase. Din aceste cauze productivitatea muncii ţăranului era mică. Aratul pământului se efectua cu plugul de lemn care dispunea şi de unele piese din fier. Plugul era tras de două-trei perechi de boi. Plugul era deservit concomitent de doi oameni; unul ţinea plugul de coarne, iar altul mâna boii.
    În decurs de trei zile cu aşa plug puteau fi arate două desetine de pământ. Arătura era netezită cu boroana de lemn cu dinţi din fler sau din lemn şi servea pentru a introduce seminţele în arătură. Pentru a ara pământul la adâncimea mică ţăranii foloseau raiaua. Semănau cu mâna. Pentru a prelucra solul din vii, legumării şi livezi foloseau sapa.
    La seceriş foloseau secerile şi coasele, furcile de lemn, greble. Treieratul se făcea pe faţare cu îmblăcie, tăvălucii din piatră traşi de boi sau de cai. Seminţele de grâu, orz sau ovăs le vânturau cu ajutorul lopeţilor de lemn. Seminţele de grâu şi de orz erau puse la păstrare în gropi, în care anterior se făcea focul cu lemne pentru a le usca şi a le dezinfecta.
    Ţăranii înstăriţi foloseau pluguri de fier germane, boroane cu dinţii din fier, semănătoare simple, cositoare primitive ş.a.
    Deseori aveau loc secete şi alte calamităţi naturale. Între anii 1824-1825; 1828-1829; 1836, 1844, 1846-1848; 1854-1875, mari suprafeţe de culturi agricole au fost distruse se către lăcuste.
    În viticultură predominau în temei soiurile locale: rară neagră, ciauş, plăvai, galbenă, poama fetei, rară neagră, mustoasă păsărească, grasă de Cotnari ş.a. Începeau să apară şi sorturi europene. Culesul strugurilor începea la sfîrşitul lunii august. Strugurii culeşi erau puşi în căzi mari de lemn de stejar pe un termen de 3-4 zile, sucul îl turnau în butoaie. Restul strugurilor se punea în saci, iar sacii se puneau în uluce mari din lemn, unde erau călcaţi cu picioarele pînă se scurgea tot vinul din ei. După asta resturile erau date la presă.
    În Ursoaia erau dezvoltate următoarele meserii:
    • Prelucrarea pieilor de miei şi de oi.
    • Confecţionarea şubelor, cojoacelor.
    • Producerea luminărilor din grăsime de porc şi din ceară.
    • Lemnăritul (unelte din lemn, butoaie).
    • Ţesutul covoarelor, pînzei, stofei ş.a.
    • Olăritul.
    • Facerea mijloacelor de transport.
    • Prelucrarea pietrei.
    • Acoperitul caselor.
    • Pregătirea coşurilor din lozie, papură şi pănuşi.
    • Croitoria.
    • Cizmăria ş.a.
    Ţăranii din Chiţcani, fiind strămutaţi în anul 1863 pe pământurile statului de la Ursoaia, au primit de la stat cîte 12 desetine de pământ, iar cei care au venit mai tîrziu între anii 1869-1872 au primit cu mult mai puţin. Cei veniţi printre primii în 1863 au primit cele mai bune pământuri pentru loc de casă pe vatra satului, apoi, dând mită inginerului cadastral au mai primit şi unele loturi mai bune de pământ pe moşia satului. Inginerul cadastral trăind un timp la Ştefan Mărgineanu, i-a dat o desetină lîngă gară, cam pe locul unde nu demult se mai afla oficiul „3aготконтopa”.
    Loturile de pământ primite de familie se aflau în diferite locuri ale moşiei satului, pentru ca fiecare familie să primească pământ şi bun, şi mai puţin bun.
    Ţăranii la Ursoaia, Plop Ştiubei şi din alte locuri întâmpinau greutăţi extrem de mari, în ceea ce priveşte construirea caselor, şi întemeierea de noi gospodării, de oarece întârzia compensaţia promisă de autorităţi.
    De abia la 4 mai 1865 Piaţa de stat regională din Basarabia a scos hotărârea 10729 de a aloca 13.890 ruble pentru a acorda ajutor celor strămutaţi – câte 30 ruble de familie. Dar compensaţia propriu zisă a urmat şi mai târziu. Aşa, conform actului din 28 decembrie 1867 ajutor au primit următorii ţărani strămutaţi din Chiţcani:
    Apetre Vasile Simion – 30 ruble,
    Severin Danila Petru – 30 ruble,
    Cojocaru Andrei Constantin – 30 ruble,
    Bechir Simion Gheorghe – 30 ruble,
    Gavriluţă Ignat Matvei – 30 ruble,
    Nogai Andrei Teodor – 30 ruble,
    Orghian Ion Sava – 30 ruble.
    Din satul Copanca a primit 30 ruble: Căpşună Panteleimon Ştefan, strămutat, probabil, la Plop Ştiubei.
    După cum s-a spus mai sus, nu toţi ţăranii ce urmau să fie strămutaţi de la Chiţcani-Copanca la Ursoaia, Plop Ştiubei şi în alte locuri, au fost strămutaţi în anul 1863.
    O parte au venit treptat în anii următori până la 1872. Aşa, familia ţăranului Iavorschi Ignat Simion a sosit de la Chiţcani la Ursoaia în anul 1865. Cu el a venit mama – sa Măria de 73 ani (vîrsta se dă la 1859), Măria, sora lui Ignat, de 53 ani, soţia Măria de 30 ani şi copiii. De la prima căsătorie: fiul Ion – 16 ani; fiica Măria – 13 ani; fiica Teodora – 11 ani. De la a doua soţie: fiul Ion – 4 ani; fiica Solomonida – 3 ani; fiul Chirică – 2 ani.
    Tot în 1865 au mai sosit:
    Iavorschii Filimon Ignat – 50 ani; prima soţie Aculina – 40 ani; fiul Andrei – 16 ani; fiica Elisaveta – 8 ani; fiica Efimia – 6 ani şi a doua soţie Chira.
    Iavorschii Ion Ignat – 58 ani; soţia Melania – 56 ani; fiul Efstafie – 20 ani; fiul Ignat – 15 ani.
    Iavorschii Chirică Ignat – 56 ani; soţia Fevronia – 50 ani; fiica Marina – 23 ani; fiul Mihail – 16 ani; fiul Nazar – 13 ani.
    Iavorschii Anton Chirică – 24 ani; soţia Matrona – 22 ani; fiica Solomia – 2 ani; fiul Simion – 1 an.
    Iavorschii Andrei Ion – 34 ani; soţia Ana – 32 ani; fiica Măria – 7 ani; fiica Ştefanida – 6 ani; fiica Vera – 3 ani; fiica Măria – 1 an.
    Iavorschii Dumitru Ignat – 46 ani; soţia Solomonida – 39 ani; fiul Ion – 16 ani; fiica Marina – 15 ani; fiul Nicolai – 3 ani.
    Această familie şi familia Băţcu, după spusele bătrânilor, s-au strămutat în a doua jumătate a sec. XVII din ţara leşească la Chiţcani.
    De asemenea din Ucraina, care pe atunci era ocupată de Polonia, în a II-a jumătate a sec. XVIII la Chiţcani a venit şi familia Severin, strămutată apoi la Ursoaia în 1863.
    Printre primii din familia Severin, care a venit la Ursoaia, cunoaştem după documentele de arhivă, pe Severin Daniil Petru şi pe fiul său Iacob (vezi numerele 43 şi 44 din lista primilor ţărani strămutaţi la Ursoaia). Mai cunoaştem dintr-un act păstrat în arhivă şi datat cu data de 28 noiembrie 1869, că staroste al satului Ursoaia pe atunci era Iacob Daniil Severin (soţia Măria Ion din familia Poloboc). Iacob a avut un frate Dominte, care în anul 1914 avea 52 ani. Soţia lui Evdochia Anastasie – 46 ani, fiul Gheorghe – 18 ani, fiica Pelaghia – 13 ani, fiul Sofronie – 7 ani.
    Severin Simion Evgraf – 51 ani la anul 1914; soţia Agrepina Grigore – 47 ani; fiul Dimitrii – 23 ani; fiica Ana – 20ani; fiul Fedot – 16 ani; fiica Anastasia – 13 ani; fiica Eustinia – 10 ani; fiul Sava – 6 ani.
    In anul 1914 în satul Ursoaia mai erau 5 familii Severin.
    Familia Vîrţan provine din mahalaua Vârâţi din plăieşi de la Talmaza. Până aproximativ la recensământul din 1817 se spune, că purtase numele de Ciubotaru. În timpul recensământului din Chiţcani funcţionarii, care făceau recensământul au găsit acasă la Ciubotaru numai pe o bătrână bolnavă, care neînţelegând întrebările chestionarului la care trebuia să răspundă de oarece erau în limba rusă, a răspuns că familia se trage de la Talmaza din Vârâţi. Aşa în listele de recensământ au scris în loc de familia Ciubotaru numele de familie Vîrţan.
    Dintre cei mai bătrâni reprezentanţi ai familiei Vîrţan cunoaştem dintr-o culegere de arhivă de prin anii 1849-1852 pe următorii: Vîrţan Dumitru Ion născut în 1802 şi soţia Anisia – 1808. Fiica lor Frăsina s-a căsătorit în anul 1849 în etate de 19 ani cu Prohorov Eremia Gheorghe, care era în etate de 22 de ani. A doua fiică a lui Dumitru s-a căsătorit în 1850 în etate de 18 ani cu Brudeschi Gheorghe Ion, care era în etate de 24 ani. Vîrţan Dumitru a mai avut şi 2 fii: Emilian, născut în 1841, şi Simion, născut în 1844.
    Vîrţan Dumitru împreună cu fiul Emilian în 1863 au venit la Ursoaia, i-ar Simion a rămas să trăiască la Chiţcani.
    In anul 1914 în Ursoaia erau următorii reprezentanţi ai familiei Vîrţan:
    Vîrţan Grigore Afanasie 54 ani cu soţia Teodora Gheorghe – 51 ani şi fiul Diomid – 24 ani.
    Vîrţan Matvei Grigore – 28 ani; soţia Matroana lui Iosif – 27 ani; fiul Ion – 4 ani; fiica Marfa – 1 an.
    Vîrţan Emilian Dumitru – 72 ani; soţia Stepanida Efim – 68 ani.
    Vîrţan Ştefan Emilian – 41 ani; soţia Măria lui Chirilă – 34 ani; fiul Teodor – 2 ani.
    Vîrţan Vasile Emilian – 43 ani; soţia Anica a lui Ion Sîrbu din Chircăieşti- 36 ani; fiica Domnica – 14 ani; fiul Ion – 9 ani; fiul Nichifor – 6 ani; fiul Efim – 3 ani; fiul Porfirie – 1 an.
    Vîrţan Vasile Emilian a fost unul dintre puţinii ştiutori de carte din Ursoaia de la sf. sec. XIX. Un timp a fost staroste la biserica din sat. Cu mult înainte de înfiinţarea şcolii în sat, el cunoştea deacum alfabetele slavon şi latin, putea să citească liber şi să scrie folosind aceste alfabete, colecţiona manuale. Unul din aceste manuale s-a păstrat până în prezent.
    REFORMA AGRARĂ
    ŞI ÎMPROPRIETĂRIREA ŢĂRANILOR
    În Basarabia după anul 1812 categoria ţăranilor a fost legalizată din punct de vedere juridic. Ucazul ţarului hotăra ca ţăranilor să li să facă parte din pământul boieresc şi mănăstiresc în schimbul unei despăgubiri pentru proprietari. În Basarabia reforma agrară s-a înfăptuit în anul 1869, când au fost aprobate „Regulile” cu privire la organizarea funciară a ţăranilor statului din care făceau parte şi ţăranii din Ursoaia. După cum s-a vorbit de acum, ţăranii din Copanca şi Chiţcani în anul 1863 au venit la Ursoaia nu toţi în acelaşi an, ci şi în anii următori. O mare parte din ei au fost strămutaţi la Plop Ştiubei, Cîrnăţeni, Chircăieşti ş.a.
    Conform datelor existente, în anul 1865 ţăranii din Ursoaia stăpâneau 332 desetine de pământ arabil, iar în anul 1871 stăpâneau 2349 desetine pământ arabil plus 518 desetine de pământ, care nu era bun pentru prelucrare. Ţăranii din Ursoaia au semănat în anul 1871 următoarele cantităţi de seminţe: Grâu de toamnă – 68,2 cetverturi; Orz – 30 cetverturi; Grâu de primăvară – 150,6 cetverturi;Ovăs – 43 cetverturi; Porumb – 50,6 cetverturi; Cartofi – 11 cetverturi.
    Recolta la majoritatea culturilor era de obicei de 4 – 5 ori mai mare decât cantitatea de seminţe încorporată. Cele mai răspândite culturi pentru Ursoaia erau: porumbul, grâul şi secara.
    Conform datelor statistice, în anul 1871 ţăranii din Ursoaia dispuneau de următorul inventar agricol: pluguri de lemn -25; boroane – 38; căruţe – 100. Loturile de pe lângă casă a ţăranilor erau de aproximativ o desetină. În sat erau 6 mori de vînt şi una care se punea în mişcare cu ajutorul cailor. Cantitatea totală de măcinat a acestor mori era mică – 37 cetverturi pe zi (971 kg). În sat era o crâşmă cu un venit de 50 ruble şi 50 copeici pe an.
    Conform datelor comitetului statistic al Basarabiei pe judeţul Bender din anii 1870-1785 aflăm următoarele date privitor la satul Ursoaia:

    Numărul de case Locuitori Cai Bovine Ovine şi capre
    1870 1875 1870 1875 1870 1875 1870 1875
    1870 1875 Bărbaţi Femei Bărbaţi Femei
    120 135 298 337 337 338 146 185 262 230 562 1020

    În această perioadă staroste în sat era Avtonom Sîrbu.
    Către anul 1916 în Ursoaia locuiau 1223 locuitori.
    Au avut loc în această perioadă următoarele epidemii: în anul 1871 de vărsat, în 1872 – de holeră şi vărsat, în 1873 – de ciumă, în anii 1874-1875 – de difterie. Asistenţa medicală a populaţiei lipsea cu totul, din care cauză mortalitatea copiilor noi născuţi în sat era extrem de mare. Din documentul „Статиcическиecкиe cвeдения по Бендерскому уезду Бeccapaбcкой губернии» (фонд 151, oпucь часть первая, единица хранения 11) aflăm, că în anul 1871 în satul Ursoaia s-au născut 26 băieţi şi 20 fete, dintre care au murit 12 băieţi şi 15 fetiţe. In acest an 1871 în sat au fost înregistrate 8 nunţi. Aproape toţi locuitorii satului erau analfabeţi, şcoală şi biserică în sat nu era. În timpul liber ţăranii din sat frecventau crâşma, unde se vindeau băuturi alcoolice şi tutun. La sărbători ţăranii frecventau biserica: între anii 1863- 1888 pe cea din satul Tănătari, iar începând cu anul 1889 – pe cea din Ursoaia.
    Pe data de 31 decembrie 1874 o comisie specială a analizat la Ursoaia calitatea lucrării pământului şi a calificat-o prin categoria a cincia. Conform acestei calificări ţăranii urmau să plătească impozitul agricol în mărime de 4 copeici pentru fiecare desetină. În judeţul Acherman plata pentru folosirea pământului era de 2,5 copeici de fiecare desetină, iar la nordul Moldovei era mai mare.
    ROMÂNII BASARABENI
    PE CALE DE DISPARIŢIE CA NEAM
    În anul 1874 au fost pentru prima dată mobilizaţi în armata ţaristă primii tineri din sat. Locuitori din sat au participat şi la războiul ruso-turc (1877-1878) în calitate de soldaţi în armata rusă.
    În sat deschideau prăvălii diferiţi oameni de afaceri din Chişinău, Dubăsari, Tighina şi vindeau locuitorilor din sat mărfuri de prima necesitate – gaz de lampă, chibrituri, săpun, rachiu, tutun ş.a.
    Aşa către 17 august 1885 în sat avea o prăvălie Etip Zaidenfeld din Chişinău, care anual realiza mărfuri în Ursoaia în valoare de 200 ruble, avînd un venit curat de 50 ruble.
    Altă prăvălie exista în casa ţăranului Vîrţan Vasile şi aparţinea omului de afaceri din Chişinău Ion Puşcă, care realiza anual în sat marfă în valoare de 500 ruble şi avea un venit curat de 175 ruble.
    Satul dispunea de următoarele animale: boi şi tauri cu vârsta de peste 4 ani – 93 capete; de peste 3 ani – 44 cap.; 20 cap. de peste 2 ani; vaci de peste 4 ani – 157; de peste 3 ani – 1 cap.; de peste 1 an – 4 cap.
    Cereale se obţineau câte 70 – 80 puduri la hectar. De pe o desetină de vie se obţineau 120 – 150 vedre de vin.
    De la întemeierea satului câmpurile moşii purtau următoarele denumiri: Hârtop, Geanchiu, Valea Ursoii, Valea Şaitanului, Valea Perdunului, Valea Satului.
    Cel mai vestit tîmplar din sat era Procopie Caraman, care dispunea de instrumentele necesare pentru a confecţiona uşi, ferestre, acoperirea caselor ş.a.
    Cel mai vestit fierar în sat a fost Panait Sofronie care făcea diferite unelte agricole, căruţe şi cu agricultura nu se ocupa. Fierăria lui se afla lîngă podul de lângă baie, care a fost construită în sat în anul 1916, în casa unde pînă nu demult locuia Măria Bichir. Pe timpul războiului nemţii potcoveau caii la dînsul. După război familia lui a plecat din sat.
    Şcoala în satul Ursoaia a fost deschisă în anul 1898. Către această perioadă în Basarabia ocupată de ruşi erau mai multe tipuri de şcoli elementare, şi anume: şcoli bisericeşti cu un curs de 3 ani în 3 grupe; şcoli ministeriale cu o singură clasă în 4 grupe după vîrstă pe la sate, şi cu două clase şi 6 grupe la oraşe, şi în sfîrşit, şcolile zemstvelor cu organizare similară celor ministeriale.
    Grija pentru bunăstarea şi propăşirea şcolilor bisericeşti o avea „Sfatul şcolar eparhial”; pentru şcolile ministeriale grija o avea „Consiliul gubernial al instrucţiunei”, iar pentru şcolile întreţinute de zemstve – „Consiliul şcolar al zemstvelor”. Cadrele didactice erau pregătite la şcoala normală de la Bairamcea din judeţul Cetatea Albă.
    Şcolile statului erau supuse Ministerului instrucţiunii publice din Petrograd, şcolile eparhiale – mitropolitului din Chişinău, iar şcolile zemstvelor – conducerii acestora. Menirea acestor şcoli nu era luminarea păturilor largi ale populaţiei moldoveneşti, ci ele erau puse în serviciul rusificării, de oarece instruirea se făcea doar în limba rusă.
    Guvernul ţarist totodată îngăduia nemţilor, bulgarilor, grecilor şi evreilor să-şi deschidă şcolile lor naţionale.
    Numărul ne ştiutorilor de carte printre românii dintre Prut şi Nistru era extrem de mare: dintr-o sută de moldoveni numai 10 ştiau carte. Pe cănd dintr-o sută de nemţi ştiau carte – 63, dintr-o sută de evrei – 50, dintr-o sută de ruşi – 40 şi dintr-o sută de bulgari -31.
    În Ursoaia şcoala ministerială a fost deschisă de o clasă, dar elevii erau împărţiţi după vîrstă în patru secţii (otdelenia).Limba română în şcoală şi în biserică era interzisă cu stricteţe. Primul învăţător în sat a fost Carauş Vasile Isidor din Copanca. În Ursoaia el locuia la gazdă la ţăranul Agapie Galaction. Soţia lui Carauş era casnică, nu avea specialitate.
    Aici mai lucra în calitate de învăţătoare şi Ana Marcenco, dar ea a fost transferată în anul 1899 la şcoala din satul Delacău, fiind numită în locul ei Ecaterina Erhan din Tănătari.
    Printre primii elevii din şcoala ministerială din Ursoaia sunt cunoscuţi următorii: Iavorschi Anton Chiril, Garea Vasile Ion, Todica Alexei Iova. Aceşti elevi au fost născuţi în anul 1890.
    Clădire special destinată şcolii în sat nu era şi lecţiile aveau loc în casa arendată de la locuitorul Iordan Toader. Numărul elevilor în şcoală era de 25 elevi.
    Studiile în şcoală se făceau în limba rusă, pe care elevii n-o înţelegeau, şi drept consecinţă, ei slab însuşeau materia de studiu. Erau aplicate pe larg pedepsele corporale faţă de elevi.
    Către anul 1892 la poşta rurală din Ursoaia erau 10 cai, 3 căruţe şi 3 căruţaşi.
    In anul 1900 în Ursoaia erau 213 gospodării ţărăneşti, 1171 locuitori, ei dispuneau de 2809 desetine pământ arabil, activau şcoala construită de comunitate prin devălmăşie şi poşta rurală.
    In anul de studii 1908 – 1909 în şcoala din Ursoaia învăţau 32 elevi dintre care şi o elevă. Au terminat anul de studii 3 elevi.
    In anul 1912 au absolvit şcoala din Ursoaia Iavorschi Mihail Chiril, Bărdiţă Pavel Ilie, Recacinschi Pavel Teodosie (locuia la gară), Candit Andrei Iacob.
    Învăţătorul Carauş Vasile Isidor aplica permanent pedepse corporale ca metodă de educaţie. Elevilor Petru Bichir şi Vasile Sîrbu aproape că le-a smuls urechile pentru că nu reuşeau la învăţătură. Nu le permitea elevilor să vorbească în limba noastră. El dădea un bileţel la acel elev care vorbea măcar un singur cuvînt moldovenesc. Acest bilet era transmis din mână în mână acelor elevi care încercau să vorbească în limba noastră. După lecţii elevul care deţinea biletul era oprit la şcoală, bătut, apoi trimis acasă. Lecţiile începeau la ora 8 şi durau pînă la ora 12. După masă elevii veneau din nou la şcoală, unde se aflau până la ora 18. Învăţământul nu era obligatoriu, mulţi elevi părăseau şcoala.
    Preotul Ţapu Ion (venit de pe la malurile Prutului) ţinea lecţii de religie în şcoală. Trăia în casa de obşte de lîngă biserică.
    După absolvirea şcolii din sat absolventul Iavorschi Mihail şi-a prelungit învăţătura la şcoala de zemstvă din Taraclia. Toţi elevii din această şcoală ascultau lecţiile într-o singură sală de clasă. Pavel Bărdiţă şi-a prelungit studiile în şcoala de zemstvă din satul Sturzeni.
    Pentru moldoveni se înfiinţau şcoli ruseşti, preoţii moldoveni erau pretutindeni înlocuiţi cu preoţi ruşi, în biserici nu se pronunţa nici un cuvînt moldovenesc, şi se impusese ca şi spovedania să se facă în limba rusă, pe care poporul nu o cunoştea, la fel şi procesele judiciare.
    Poporul român din Basarabia era prigonit de autorităţile ruseşti de ocupaţie, era ameninţat de a-şi pierde fizionomia naţională, de a-şi uita limba, de a deveni un popor pocit de care urma să râdă toată lumea. Un rus vorbind de noi n-avea alt cuvînt decît „moldavschii durac”, „barania golova” (dobitoc, cap de berbec). Popoarele ne ruse ale Rusiei ţariste nu au avut nici un fel de drepturi, erau lipsite de statutele lor naţionale, erau conduse de guvernatori şi funcţionari ţarişti, erau rusificate, cultura, limba, datinile şi obiceiurile lor naţionale, erau supuşi prigonirilor.
    SALVAREA
    A FOST UNIREA CU PATRIA-MAMĂ
    Sfatul Ţării întrunit în şedinţa solemnă, în ziua de 27 martie 1918, în sala festivă al liceului al III—lea din Chişinău, a votat Unirea Basarabiei cu regatul României. Realipirea Basarabiei la Patria Mamă s-a votat şi s-a îndeplinit de ţărănimea basarabeană, prin fruntaşii şi împuterniciţii ei.
    Istoriografia sovietică, veritabila fabrică de minciuni şi de mituri istorice, n-a recunoscut aspectul legal al Unirii, considerând că Basarabia ar fi fost cotropită. În anul 1918 cetatea Tighinii era deschisă, aici liber se putea procura arme şi cartuşe cu condiţia de a lupta contra militarilor români, care înaintau dinspre Hîrbovăţ.
    Carauş Vasile îi sfătuia pe ursoieni să lupte contra ostaşilor români, dar când românii s-au apropiat de Ursoaia, el î-a sfătuit să arunce armele.
    Prim martie 1918 un pluton de cavalerie român, venind dinspre Tănătari, au intrat în Ursoaia, fiind întâmpinate prieteneşte de populaţie. Soldaţii au stat de vorbă cu Carauş Vasile şi cu primarul satului Tătăroi. Peste câteva zile a fost stabilită administraţia românească, documentaţia a fost schimbată. Tataroi rămîne primar al satului în continuare, iar Carauş Vasile a continuat să lucreze în calitate de învăţător.
    După Unirea Basarabiei cu Patria Mamă, cea dintîi grijă a Sfatului Ţării a fost să instituie o „comisie agrară”, compusă din deputaţi numiţi de către Sfatul Ţării şi de specialişti în chestiuni agrare pentru a pregăti un proiect de lege pentru împărţirea pământului la ţărani. Lucrările acestei comisii au durat un an de zile. În noiembrie 1918 proiectul reformei era gata şi a fost votat în şedinţa Sfatului Ţării din 27 noiembrie 1918 şi promulgat prin decretul regal din 2 decembrie 1918. În martie 1919 proiectul a fost promulgat de către Parlamentul României. Prin noua lege țăranii din Ursoaia, care nu aveau pământ, au primit între anii 1919 – 1923 cîte 5 hectare de pământ. Toţi au primit pământ în aşa fel ca nimeni să nu aibă mai puţin de 5 hectare. Unii ursoieni au primit loturi în afară satului, plecând din sat la aceste loturi au întemeiat cătunul Ursoaia Nouă. Reforma agrară din anii 1919-1923 a înrîurit pozitiv nivelul de trai al ţăranilor basarabeni. Începe un proces de dezvoltare rapidă a tuturor ramurilor agriculturii basarabene.
    In anul1923 în Ursoaia erau 320 clădiri, locuiau 802 bărbaţi, 815 femei, deja funcţionau primăria, poşta, biserica, o cooperativă de consum, 9 mori de vânt, o şcoală primară, 5 cârciumi. În anul 1933 erau 1810 locuitori. Oxani Iosif poseda 35 hectare de pământ, Cărămănuţă Ion – o circiumă, Cătănoi Vasile – o cârciumă, Crincov Trofim – o cârciumă.
    Dezvoltarea învăţământului între anii 1918 – 1940 În timpul stăpânirii ruseşti populaţia Basarabiei a ţinut piept tuturor încercărilor de rusificare, păstrându-şi limba, datinile şi obiceiurile sale. Pe timpul ocupaţiei ţariste la 100 de copii de vârstă şcolară frecventau şcoala doar 10,1%.
    In martie 1918 imediat după Unire, s-a înfiinţat Directoratul învăţământului care avea menirea de a pregăti unificarea şcolii. Ştefan Ciobanu, originar din Talmaza, devine director general al învăţământului. La 26 iulie 1924 a fost publicată legea pentru învăţământul primar al statului şi învăţământul normal general, care stabilea că învăţământul primar cuprinde: 1) şcoala de copii mici (grădiniţe de copii); 2) şcoala primară; 3) şcolile şi cursurile de adulţi; 4) şcolile şi clasele pentru copii cu deficienţe mintale şi disabilităţi fizice.
    Învăţământul primar se preda atât în şcolile publice, cât şi în cele particulare; el era unitar în tot cuprinsul ţării, fiind obligatoriu şi gratuit; se preciza că învăţământul primar în şcolile statului se predă în limba română.
    În anul 1940 în Basarabia funcţionau 2628 şcoli primare cu 4653 săli de clasă şi un personal didactic alcătuit din 7581 învăţători şi maiştri. Către acelaşi an existau în Basarabia 17 licee de băieţi, 9 licee de fete, 24 gimnazii şi alte şcoli medii, care erau frecventate de 17300 elevi şi eleve. La 1 septembrie 1927 s-a introdus uniforma obligatorie în învăţământul secundar din întreaga ţară. În Ursoaia şcoala românească s-a deschis în anul 1919. Primii învăţători au fost Borcilă cu soţia şi preotul Ion Ţapu care preda religia. La început anual terminau şcoala 10-15 elevi.
    Iată ce ne spune Efim VÎRŢAN (nascut în 1911 – decedat în 1982) despre sistemul de învăţămînt din acea perioadă: „Acasă era o mică tradiţie cărturărească –tata şi noi copii citeam şi scriam cu litere slavoneşti. De acea cînd după unire, s-a început învăţămîntul naţional şi din nou s-a deschis şcoala din sat, cu bucurie m-am dus la şcoala primară în 1919 şi toate obiectele le-am învăţat în limba română. În clasă eram numai băieţi. Am fost al doilea absolvent în promoţie. Cu regret, mulţi ţărani nu pricepeau că trebuie de dat copii la şcoală, de aceea majoritatea celor de vîrsta mea nu frecventau şcoala.
    Apoi tata ne-a dat la învăţătură la cursurile de altoitori de vie organizate de stat de la Misilindra, din pădure (acolo era o pepinieră de stat). Am primit certificat de altoitor şi printre primii în sat am sădit o deseatină de vie europeană de masă altoită de noi personal. Iar cînd am mai crescut, a spus că în agricultură nu se face treabă fără carte. Şi în anii 1931-1932 împreună cu fratele meu Profir am studiat la şcoala agricolă de buni gospodari din Manzîr. La absolvire am fost primul. Ca premiu am primit un berbec de rasă, iar fratele, fiind al doilea, a primit o scroafă de rasă. Regret că nu am avut posibilitate să învăţ mai departe. Desigur, la facultate era foarte scump. De exemplu, socrul meu Macarie ROGAI, fiind primar la Tănătari vreo 12 ani (adică avînd salariu asigurat de la stat) şi posedînd o avere destul de bunicică (numai pământ arabil avea la vreo 35 deseatine), şi-a permis să-l înveţe la Bucureşti doar pe feciorul cel mai mare Simion, iar pe mezinul Eleferie l-a dat la liceu la Tighina în 1942. Ceilalţi copii – 2 fete şi 2 băieţi – au rămas la coarnele plugului doar cu şcoala primară.”
    Din anul 1926 şcoala primară din Ursoaia a fost transformată în şcoală de 7 ani şi a funcţionat până în anul 1940.
    În această perioadă de timp elevii susţineau examenele de absolvire în alte şcoli. Anual şcoala de 7 ani din sat o terminau 10-13 elevi. Studiile în şcoala de 7 ani nu erau obligatorii.
    Unul dintre primii elevi ai şcolii româneşti din Ursoaia a fost Mătură Gheorghe Mihail, care a fost înscris în clasa I în anul 1922. iată unele amintiri ale lui: ”Şcoala funcţiona în două schimburi. Disciplina la lecţii şi însuşită materiei de studiu erau la nivelul cuvenit. Erau aplicate pedepse corporale. Începând cu anul 1922 pe lângă şcoala de zi erau şi grupe serale, care studiau folosind manualele şcolii de zi. Au mai lucrat în calitate de învăţători în Ursoaia Apetri I., Aftene E. şi Osipov V. Ultimul era din Gura Bîcului.”
    Elevul Mătură Gheorghe a mai învăţat la liceul „Ştefan cel Mare” din Tighina, apoi la gimnaziul de 4 ani din Căuşeni, pe care 1-a absolvit în anul 1931.
    Un elev eminent a fost Candit Iacob Melinte, care absolvind 7 clase ale şcolii din Ursoaia, şi-a continuat cu întrerupere studiile secundare, şi cînd avea 18 ani, a intrat la învăţătură la liceul „Ştefan cel Mare” din Tighina, învăţa într-un an 2 clase (una extern). După absolvirea liceului, a absolvit şi Universitatea din Iaşi facultatea juridică în 1936. A lucrat la posturi de răspundere în România.
    A mai absolvit liceul „Ştefan cel Mare” din Tighina şi Cătănoi E.I.
    În cadrul României întregite, s-a introdus sistemul modern de învăţământ. Absolvenţii liceelor din Basarabia puteau concura la orice facultate din ţară şi de peste hotarele ei. În Basarabia au venit cei mai talentaţi şi mai devotaţi profesionişti, care mergând din casă în casă, pe jos au convins părinţii şi au atras copiii în clase. Basarabia a înregistrat astfel progrese considerabile în toate domeniile vieţii economice şi sociale.
    Dacă azi în Republica Moldova, sunt peste două milioane şi jumătate de români, această existenţă se datorează în exclusivitate faptului că în anii 1918-1940 şi apoi în anii 1941-1944 ei au fost alături de fraţii lor de neam şi de limbă de peste Prut.
    În cei 22 de ani de viaţă naţională, basarabenii au evoluat mai mult decât timp de secole.

    URSOIENII
    ŞI CEL DE AL II-LEA RĂSBOI MONDIAL
    La 23 august 1939, la Moscova este semnat Pactul Ribbentrop-Molotov, care prefigura prin prevederile protocolului adiţional secret rapturile teritoriale în centrul şi estul Europei, săvârşite de Germania şi Uniunea Sovietică. Ca rezultat, în conformitate cu planurile sale imperiale, la 26 şi 27 iunie 1940 Guvernul Sovietic trimite Guvernului României două note ultimative prin care, sub ameninţarea cu forţa, cere Basarabia şi Nordul Bucovinei. Notele ultimative, ignorând adevărul istoric şi dreptul internaţional, conţin justificări bazate pe neadevăr şi formulări aproape absurde, de felul: „România… a desfăcut de la Uniunea Sovietică o parte din teritoriul ei, Basarabia, călcând prin aceasta unitatea seculară a Basarabiei, populată în principal cu ucraineni, cu Republica Sovietică Ucraineană…”
    La 28 iunie 1940, pentru a evita consecinţele serioase ce puteau apărea ca urmare a invaziei sovietice, Guvernul român decide evacuarea armatei şi administraţiei din Basarabia şi Nordul Bucovinei.
    După anexare, conducerea sovietică dezmembrează aceste teritorii. Conform hotărârii Sovietului Suprem al U.R.S.S. din 2 august 1940 „Cu privire la formarea R.S.S. Moldoveneşti” judeţele Basarabiei Hotin, Ismail, Cetatea Albă, precum şi nordul Bucovinei, ţinutul Herţa sunt incluse în R.S.S. Ucraineană.
    În R.S.S. Moldovenească limba rusă a fost impusă ca limbă de stat, grafia latină este interzisă, întroducându-se alfabetul rusesc; limba română vorbită de basarabeni, devine „limba moldovenească” datorită diferenţei imaginare faţă de cea vorbită în România. Justificarea acestor deosebiri revenea „ştiinţei” lingvistice şi istorice locale până la mijlocul deceniului al nouălea. Românofobia a fost ridicată la nivelul politicii de stat.
    Ziua de 28 iunie 1940 este una dintre cele mai tragice zile ale românilor basarabeni. Este ziua recuceririi şi reinstalării în Basarabia a unui regim de colonie sovieto-rusă. Ziua desfiinţării unităţii şi spiritului de neam. Ziua deportărilor şi a pribegiei în masă a poporului basarabean. Ziua în care i s-a furat românului basarabean soarele libertăţii şi dreptul de a mai fi stăpân în casa sa. In anul 1940 cu scopul de a se sovietiza şi a se rusifica mai repede elevii din toate clasele au fost daţi cu o clasă înapoi. Elevii au început să înveţe, să scrie şi să citească cu alfabet slavon. Manuale şi caiete nu existau. Scriau pe ziare vechi printre rânduri, pe diferite bucăţi de hârtie găsite pe undeva. Orarul de studii era în schimb îmbâcsit cu foarte multe ore de limbă rusă. Atitudinea nepăsătoare a tuturor elevilor faţă de carte făcea impresia că toţi aveau presimţirea că acel an de studii va fi un an pierdut, aşa cum, de fapt, a şi fost. Începând cu anul 1940 Basarabia era izolată complet de toată lumea. Îndată după tancurile „eliberatorilor”, care au trecut Nistrul, au venit şi au ocupat toate posturile de conducere ale administraţiei locale (militari, civili, bărbaţi, femei din Transnistria) şi alţi doritori din diferite regiuni ale U.R.S.S.
    Aceşti „musafiri” nepoftiţi au început să-şi invite în „înfloritoarea” şi însorita Moldovă rudele şi cunoscuţii de prin oraşele şi satele Rusiei.
    În anul 1941 au fost deportaţi în Siberia 43.807 basarabeni.
    Din Ursoaia fără a avea vreo vină, au fost deportaţi următorii locuitori împreună cu familiile:
    Agapie Mihail Vasile – născut 1875, Agapie Axenia – n. 1900, Agapie Alexandru – n. 1919, Agapie Măria – n. 1926, Agapie Feodosia – n. 1930, Agapie Stepanida – n. 1936.
    Vîrţan Ştefan Emilian – anul naşterii 1873, soţia Maria – n.1880, fiica Solomia de 13 ani şi feciorul Vladimir de 7 ani.
    În aprilie 1941 au fost mobilizaţi în Armata Roşie şi trimişi la lucru la aeroportul din Chişinău următorii locuitori din Ursoaia: Mătură Gheorghe, Amalani Chiril, Sârbu Teofan Roman, Poloboc Ştefan, Ciobanu Samson, Ţăranu Haralampie, Caraman Iacob, Poloboc Iacob.
    La 12 mai 1941 au fost mobilizaţi în Armata Roşie toţi bărbaţii rezervişti din sat şi încorporaţi în rândurile armatei active. Dar în primele luni ale războiului basarabenii, lituanienii, letonii, estonienii şi ucrainenii din Ucraina Apuseană au fost scoşi din rândurile armatei sovietice şi au fost internaţi în lagăre de muncă ca elemente pe care nu se putea conta, fiind declaraţi „duşmani ai poporului”.
    Dacă în iunie 1940 statul român lasă în Basarabia peste 3,2 milioane de cetăţeni (fapt recunoscut şi de sesiunea sovietului suprem al U.R.S.S. din 2 august 1940, care a fondat ilegal R.S.S.M. fară nici un fel de alegeri în Basarabia şi Bucovina), apoi în conformitate, cu datele statistice ale U.R.S.S. de la 1 ianuarie 1952, pe acel teritoriu locuiau aproximativ 2,2 milioane de persoane.
    Tot din acele date vedem că imediat după 23 august 1944 în Basarabia şi Bucovina, în locul populaţiei anihilate, au fost aduşi peste 300.000 de cetăţeni sovietici pentru ai înlocui pe cei anihilaţi din administraţie, poliţie, economie, sistemele educaţionale şi medico-sanitare, dar şi mari unităţi militare ale armatei sovietice, militari împreună cu familiile lor, cu toţi având şi drepturi de vot şi drepturi sociale pe care un fost cetăţean român nici nu le putea visa.
    Adică este vorba de una din cele mai mari crime din secolul XX îndreptată premeditat împotriva fiinţei umane şi a drepturilor ei. E de accentuat că aceste acţiuni criminale au vizat cetăţenii români de toate vârstele (inclusiv copii) şi de toate etniile: români, evrei, ruşi, ucraineni, găgăuzi, bulgari, nemţi etc. Dintre aceştia, însă, numai românii au fost anihilaţi pe principii etnice (cine se declară român în RSSM era suprimat imediat fără nici un fel de proces, fapt unic în toată URSS.)
    Numărul total al celor ce au suferit nu este cunoscut. Deşi se crede că el se ridică la circa 300.000 de persoane în anii 1940-1941.
    În anul 1940 – jumătatea anului 1941 au activat în calitate de preşedinţi ai sovietului sătesc Ursoaia: Apetri Iachim Alexandru apoi Iordan David Ion, secretar al sovietului sătesc a fost Orghian Ion Avram.
    În anii 1940-1941 organizaţie bolşevică de partid în Ursoaia n-a existat.
    URSOAIA ÎN ANII RĂZBOIULUI MONDIAL
    DIN 1941-1944
    La sfîrşitul lunii iulie 1941 trupele române au eliberat fără lupte satele Ursoaia şi Tănătari, fiind întîmpinate cu bucurie de către populaţie. În apropiere de gara Căuşeni, pe Valea Botnei, au avut loc lupte între trupele române şi cele ruso-staliniste. Din ambele părţi au fost morţi şi răniţi. Trupele sovietice s-au retras peste Nistru. În luptele de pe Valea Botnei au la datorie mulţi ostaşi romîni. După ce frontul s-a îndepărtat spre răsărit, Mida Oxani şi Iacob Oxani din Ursoaia ajutaţi de către Mihail Ţăranu şi Toader Ciobanu au adus cu căruţele în sat corpurile neînsufleţite ale 14 militari români şi le-au înmormîntat în cimitirul satului ursoaia Tănase Iordan a făcut 5 cruci din beton şi le-a instalat la mormîntul comun Şi la cimitirul din Tănătari au fost îngrupaţi 15 militari români căzuţi în luptele de pe Valea Botnei. Şi la acest mormînt au fost instalate cruci din beton, dar după 1944 sovieticii au pîngărit cimitirul din Tănătari şi au demolat crucile în cauză.
    În toamna lui 1942- iarna lui 1943 recruţii din sat, înainte de a fi încorporaţi în armată, au fost instruiţi 3 luni pe loc. Instructorii erau din Regimentul 7 grăniceri Alba Iulia: sergentul Sabo de naţionalitate maghiară, sergentul Văduvă, sergentul cu termen redus Nedelcu, caporalul Muscalu, căpitanul Marius Migulescu. Căpitanul Migulescu conducea cu instruirea recruţilor din satele Ursoaia şi Tănătari – 6 grupe, peste 100 de premilitari. Instrucţiunea a durat de la 23 noiembrie 1942 până la 23 februarie 1943.
    La 01 aprilie 1943 aceşti premilitari au fost mobilizaţi şi repartizaţi la regimente. Bunăoară, în Regimentul 5 vânători Timişoara din Ursoaia au nimerit 11 băieţi din Ursoaia: Rusu Tudose Minai, Iordan Andrei Ion, Cătănoi Zaharia Ion, Bulgaru Ion Ananie (ulterior, în anul 1947 împreună cu întreaga lui familie a murit de foame), Cătănoi Gheorghe Vasile, Iavorschi Grigore Andrei, Agapie Simion Andrei, Iordan Alexei Nichifor (mort pe front la Iaşi în anul 1944), Oxani Ion Grigore (mort la Iaşi în anul 1944), Sarău Grigore Erofei (mort la Iaşi în anul 1944).
    În anii 1941-1944 şcoala din Ursoaia a funcţionat ca şcoală de 7 ani, director a fost Crăcănescu I. În anii acestea terminau anual şcoala de 7 ani un număr de 15-20 elevi, în mediu elevii în şcoală erau circa 350. Agapie Ion Marcu a absolvit şcoala de 7 clase în anul 1943, în numărul absolvenţilor au fost şi 3 fete.
    Trupele sovietice au intrat în Ursoaia dinspre gară; în luptele pentru Ursoaia au căzut peste 80 militari sovietici, cifra precisă nu se cunoaşte. Pe data de 22 august 1944 de-a lungul şoselei Tighina – Căuşeni pe teritoriul Chircăieştilor au căzut mulţi militari sovietici, care peste câteva zile au fost înmormântaţi în tranşee, numărul şi numele lor nu le cunoaştem.
    Efectivul Armatei Roşii răpus de trupele iniamice în prejma satului Ursoaia în timpul operaţiei „Iaşi-Chişinău” din august 1944.

    După instaurarea ocupaţiei, imediat a avut loc încorporarea celor apţi de luptă pentru a completa rîndurile rărite ale Armatei Sovietice, dar şi pentru a rări populaţia băştinţă, căci vorba ceea, pe front unii soldaţi mai pot muri. În armată au for încorporaţi circa 350 de persoane şi către finele războiului, în anul 1945 pe câmpul de luptă au căzut următorii ursoieni:
    Băţcu Tudor Tarasie, a.n. 1924, decedat la 14.04.1945 în Germania;
    Buzuc Procopie Constantin, a.n. 1912, decedat la 07.01.1945 în Lituania;
    Cătănoi Mihail Sergiu, a.n. 1925, dispărut la 02.1945;
    Cătănoi Simion Marcu, a.n. 1925, Regimentul de infanterie 297, decedat la 08.04.1945 în Germania;
    Glodea Dumitru Partenie, a.n. 1921, Regimentul de infanterie 298, decedat la 23.04.1945 în Germania;
    Glodea Timotei Mihail, a.n. 1902, dispărut la 02.1945;
    Iordan Carp Ştefan, a.n. 1912, decedat la 22.03.1945 în Germania;
    Iordan Ştefan Ion, a.n. 1922, decedat la 27.04.1945 în Germania;
    Iordan Ion Mihail, a.n. 1913, de infanterie 1278, decedat la 12.04.1945 în Germania;
    Mărgineanu Leontie Sergiu, a.n. 1923, Regimentul de infanterie 1033, decedat la 03.04.1945;
    Mărgineanu Atanasie Ştefan, a.n. 1923, dispărut la 04.1945;
    Oxani Nicolae Andrei, a.n. 1923, Regimentul de infanterie 372, decedat la 09.04.1945 în Germania;
    Postică Trofim Grigore, a.n. 1923, dispărut la 04.1945;
    Roşca Tudor Daniel, a.n. 1921, Regimentul de infanterie 627, decedat la 23.03.1945;
    Sârbu Roman Vasile, a.n. 1907, dispărut la 03.1945,
    Văsian, mort la război.
    PRIN CALVAR SUPRAVIEŢUIND,
    ÎN CĂUTAREA IDENTITĂŢII NAŢIONALE
    Anul 1944 ne-a adus mai multe nenorociri cu urmări grave şi pentru satul Ursoaia: ocuparea Basarabiei de către bolşevicii ruşi, epidemiile de tifos exantematic, meningită ş.a. din anii 1944-1945, foametea organizată din anii 1946-1947, canibalism, deportările în masă din anul 1949 şi cele care au urmat după asta, îmbolnăvirile în masă de boli gastro-intestinale ca urmare a foametei. Numai în anii 1944-1947 în Ursoaia au decedat circa 445 oameni, dintre care 367 au decedat din cauza foametei organizate.
    Anii 1946-1947 au fost ani fără precedent. Bolşevicii înrăiţi că nu reuşesc să facă comunismul imediat, au hotărât prim foame să oblige lumea de a intra în colhoz. Aşa era ucazul din Moscova şi mancurţii noştri din Ursoaia se străduiau din răsputeri. Zi de zi, din noapte în noapte, ca haitele de căini turbaţi umblau din casă în casă activiştii şi scotoceau peste tot. Ce găseau, nu mai lăsau. Nu le păsa că omul a dat deacuma „postavca”, că are o casă de copii şi vor rămâne flămânzi. Principalul era să adune cât mai multă pâine şi s-o transporte la Moscova. Se văicăreau în deznădejde bărbaţii, boceau în deznădejde femeile, cereau de mâncare copiii, dar nu le lăsase nici un bob de grâu sau de secară în pod. Dacă se încumeta cineva să ascundă, totuna îl găseau, căci căutau şi în beci, şi în closet, şi în iesle de vite, şi sub pământ. Împungeau cu suliţa tot terenul, metru cu metru, şi în căpiţă de fân şi paie.
    Ţăranul Toader Todică pentru a achita „postavca” a fost nevoit să dea la stat toate produsele agricole, de care dispunea şi tot n-a reuşit să se achite cu statul în anul 1946. Din cauza foametei i-au murit soţia şi copiii, rămânând numai el în viaţă. În casă rămăseseră pereţii goi. Prin luna noiembrie în curtea lui şi-au făcut apariţia un grup de activişti, dintre care vreo 4 aveau arme. Înainte de a intra în casă au tras în sus două focuri de armă.
    Moş Toader le-a deschis uşa şi i-a invitat în casă. Activiştii au intrat în casă şi au început să-i enumere stăpânului restanţele de cereale, carne, lână, lapte, ouă ş.a. pe care moş Toader urma să le achite faţă de statul sovietic în mod urgent. Împuternicitul a început să-1 ameninţe pe Todică cu închisoare pe viaţă în caz de neachitare. Însă moş Toader le-a spus că-i de acord să meargă la închisoare numai să scape de foame. Atunci unul din activişti îl întrebă: cui vei lăsa casa?
    Moş Toader a luat cheia de la casă şi a pus-o pe un muşunoi de ţărână scoasă de şobolani într-un ungher, spunând: „Eu îl las pe el stăpân”.
    Împuternicitul s-a adresat celorlalţi, spunând: „Пошли, с него никакого толка не будет” şi au plecat.
    Vai de capul omului, care ascundea vreo 10-12 kg. Îl duceau la sovietul sătesc, îl ponegreau, îl băteau fără milă, îl numeau duşman al poporului sau culac (chiabur), în plus venise şi o secetă nemaipomenită. La începutul anului 1949, presiunile asupra populaţiei Basarabiei s-au intensificat. Societatea era dominată de frică, de spaimă, şi de neîncredere în chiar cel mai apropiat şi mai drag om. Fiecare frază rostită în public şi care făcea aluzie la „bunăvoinţa” sistemului sovietic, putea fi transmisă organelor respective, iar consecinţele puteau fi cele mai grozave.
    În aprilie 1949, la Moscova Consiliul de Miniştri al URSS a aprobat o hotărîre ce dădea undă verde începutului deportărilor masive ale populaţiei române din Basarabia
    Iată cum au decurs evenimentele în Ursoaia. Familia lui Agapie Mihail Vasile n. 1875 şi soţia Axenia n.1900, fiul Alexandru n.1919, fiicile Măria n.1926, Feodosia n.1930, Stepanida n.1936 – a fost deportată în Siberia de 2 ori: în iunie 1941, fiind deportată s-a aflat în Siberia pînă în anul 1948, cînd s-a întors în Basarabia, şi a doua dată a fost deportată în 1949 şi s-a întors în Moldova în 1954. În Siberia a rămas numai Alexandru, care este în viaţă şi în prezent.
    În anul 1949 au fost deportaţi următorii ursoieni cu familiile lor: Agapie Mihail, Ţapu Profir, Sarău Ştefan, Iavorschi Nazar, Oxani Mida, Ciobanu Ştefan.
    I-au dus să-i robească
    şi să-i lichideze,
    la Patria-mamă
    să nu mai vizeze.
    Anul de studii 1944-1945 în şcoala din Ursoaia s-a început la 01 octombrie. Şcoala era de 4 clase. Cadre didactice lipseau, la fel lipseau manualele şcolare, caietele şi alte rechizite pentru elevi.
    Primii învăţători au devenit atunci foştii absolvenţi a 7 clase româneşti sau absolvenţi ai gimnaziilor din Căuşeni şi Tighina. În şcoală învăţau 125 elevi. În septembrie 1944 în satul Volintiri au fost organizate cursuri pentru pregătirea cadrelor didactice pentru şcolile din raionul Căuşeni.
    De la 01. 09. 1944 până la 01.01.1945 şef de şcoală a fost Iavorschi Mihail Chiril, apoi a urmat Podgornâi Mihail Trofim, Bărdiţă Pavel Ilie 1945- III. 1948. Bărdiţă P.I în martie 1948 a fost eliberat din funcţia de şef de scoală din cauza beţiei.
    Mai departe şcoala din Ursoaia a fost condusă de Mătură Gheorghe Mihail III. 1948-I.1953.
    În calitate de învăţători în această perioadă au activat următorii: Iavorschi M.C., Cătănoi E.I., Sârbu I.C, Frija N.D.
    In anul 1951 şcoala de 4 ani din Ursoaia a fost transformată în şcoala de 7 ani. În fruntea şcolii au urmat următorii directori: Budniuc Petru Leonte – 01.1953-06.1953. Acesta era din Transnistria, rusificat şi kremlinizat până în măduva oaselor. Ulterior devine conducător al raionului Căuşeni. Gorşceac I.G. 1953-1964, Surugiu N.P. 1964-1973, Bârlădeanu D.P. 1973.
    Conform hotărârilor adoptate de organele de resort ale URSS, către anul de studii 1962-1963 învăţământul general obligatoriu de 7 ani a fost înlocuit prin învăţământul general obligatoriu de 8 ani, iar şcolile de 10 ani au fost substituite prin şcoli medii de cultură generală şi politehnice de muncă cu un termen de studii de 11 ani. În deceniul şapte şcoala de 8 ani din Ursoaia devine şcoală medie de cultură generală.
    Organizaţia de partid comunistă la Ursoaia a apărut în anul 1949, la început din această organizaţie făceau parte următorii comunişti: ‘
    Tataroi Ion Andrei, Mătură Gheorghe Mihail, Orghian Ion Avram.
    Primii comsomolişti au fost:Tataroi Ion Andrei, Cătănoi Elizaveta Timofei, Iordan Timofei Teodor.
    Prima gospodărie colectivă „Lenin” s-a creat oficial pe data de 4 septembrie 1947. Preşedinte al acestei gospodării (colhoz) devine Tataroi Ion Andrei (născut în anul 1918) până în anul 1956. Sediul cârmuirii gospodăriei se afla în casa deportatului Ştefan Sarău. Printre primii colectivişti au fost următorii:
    Agapie Marcu, Postică Anastasie, Bordianu Ignat, Orghian Irina, Ciobanu Vasile, Iavorschi Mihail, Burlacu Hariton, Şmatoc Dumitru.
    Colhozul dispunea de următoarea avere: o vacă (confiscată de la Andrei Oxani), 12 cai şi o pereche de boi (a lui Dumitru Şmatoc), 6 căruţe şi un car, patru pluguri simple, 4 boroane de lemn cu dinţii de fier.
    Chiar începând cu anul 1947 o parte din pământul gospodăriei colective era arat cu tractorul de la staţia de maşini şi tractoare din Marianca.
    Suprafeţele de pământ nu erau stabil întărite după gospodărie, dar erau alese suprafeţele de pământ mai fertile. Ţăranii din sate nu dispuneau de nici un fel de documente, nu se puteau deplasa din sat nici într-un fel, erau obligaţi să lucreze numai în colhozul dat, să aibă pe an un anumit număr de ieşiri la lucru şi de zile-muncă.
    În anul 1948 colectiviştii din colhozul „Lenin” au primit pentru fiecare zi muncă câte 4 kg grâu, 0.5 kg cartofi, 1 kg porumb, 0.3 litri de vin. Contabil în colhoz era Vârtan Profir Vasile.
    În anul 1950 în Ursoaia se mai formează colhozul „Suvorov”, primul preşedinte al căruia a fost Rusu Mihail Alexei. Cârmuirea acestei gospodării se afla în casa lui Profir Ţapu, care se afla deportat în Siberia de gheaţă. Ulterior, ambele colhozuri „Lenin” şi „Suvorov” au fost comasate. Noului colhoz i s-a dat denumirea de „Lenin”.
    În toamna anului 1959 colhozul „Cicalov” din satul Tănătari şi colhozul „Lenin” din satul Ursoaia s-au comasat, formând un singur colhoz, căruia i s-a dat denumirea „Lenin”. Chiar de la început preşedinte al noului colhoz format în rezultatul comasării devine Tanasiev Chirii Ion (născut în anul 1928), care până atunci fusese preşedinte al colhozului „Lenin” din Ursoaia. Ambele sate Ursoaia şi Tănătari au făcut parte din colhozul „Lenin” până în anul 1968.
    În anii 1961-1962 au fost construite magazinul de mărfuri industriale şi ospătăria publică între satele Ursoaia şi Tănătari, dar pe teritoriul satului Ursoaia.
    Căminul cultural din sat a fost construit în anul 1967. Încă în anul 1959 satul a fost electrificat. Clădirea cârmuirii colhozului a fost construită în anul 1960, prima clădire a şcolii – în 1963, a doua clădire a şcolii şi grădiniţa de copii – în 1978, iar magazinul de produse alimentare – în anul 1967.
    În anul 1968 pe teritoriul satului Ursoaia se formează complexul intergospodăresc „Ghigant” de creştere a vitelor cornute şi a porcinelor în frunte cu Dumitru Uzun.
    DESTRĂMAREA IMPERIULUI SOVIETIC
    ŞI NOI OPORTUNITĂŢI DE RENAŞTERE NAŢIONALĂ
    La apărarea independenţei în conflictul armat de la Nistru din 1992 au participat mulţi ursoieni.
    Locotinentul major Ion VÂRŢANU a fost locţiitor titular al Companiei a treia a Primului batalion de carabinieri din cadrul Ministerului Afacerilor Interne, dislocat iniţial în Calfa, raionul Anenii Noi, apoi în Cimişeni, raionul Criuleni. A coordonat activităţi de apărare la Varniţa, Gura Bîcului, Vadul lui Vodă ş.a.
    În preajma municipiului Tighina şi localităţile din suburbiile lui au stat cu arma în mînă contra forţelor separatiste şi a cazacilor Agapii Alexei, Agapii Anatol, Agapii Andrei, Agapii Dumitru, Agapii Mihail Af., Agapii Mihail Al., Agapii Mihail I., Agapii Victor, Agapii Veaceslav, Agapii Vladimir N., Agapii Vladimir S., Agapii Sergiu, Apetri Vladimir, Apetri Ştefan, Balan Vasile, Bărbuţă Eugeniu, Berlinschi Anatol, Beţcu Dumitru, Beţcu Vladimir, Bechir Ivan, Bechir Sergehi, Bordian Sergiu, Căldare Mihai, Căldare Pavel, Căldare Ştefan, Candit Nicolae, Caragacean Ivan, CaramanDionis, Caraman Gheorghe, Caraman Mihail, Caraman Nicolae, Caraman Petru, Caraman Sergiu, Caraman Vasile, Catanoi Alexei S, Catanoi Alexei V, Catanoi Grigore, Catanoi Ion A., Catanoi Ivan P., Catanoi Ivan Z., Catanoi Mihai A., Catanoi Mihai G., Catanoi Nicolae, Catanoi Vasile P., Catanoi Vasile V., Ceban Petru, Ceban Valeriu, Cernei Ion, Chioru Vasile, Chioru Vladimir, Ciobanu Pavel, Ciuhnenco Alexei, Ciuhnenco Valeriu, Curcă Nicolae, Dabija Alexei, Dabija Nicolae, Deacivc Alexandru, Dizov Nicolae, Dizov Valeriu, Domniţa Leonid, Eni Nicolae, Eremei Andrei, Eremei Grigore, Eremei Vasile, garea Anatol, Garea Simion, Gavriliţă Serghei, Glodea Ion, Glodea Vasile, Grigoraş Grigore, Grigoraş Mihai, Grigoraş Petru, Grigoraş Tudor, Groza Nicolae, Iavorschi Sergiu, Iavorschi Vasile, Iordan Andrei, Iordan Ion, Iordan Oleg, Iordan Pavel I., Iordan Pavel P., Iordan Sergiu Ilie, Iordan Sergiu Ion, Iordan Veaceslav, Jupeţchi Gheorghe, Jupeţchi Vitalie, Laşco Iurie, Laşco Tudor, Malu Nicolae, Marginean Gheorghe A., Marginean Gheorghe V., Marginean Grigore, Marginean Nicolae, Marginean Sava (rănit în luptă), Marginean Vasile, Marginean Tudor, Mocanu Vitalie, Mogîldan Ivan, Moisei Dumitru (rănit în luptă), Morari Ivan, Morari Iurie (rănit în luptă), Negru Mihai, Orghian Dumitru, Orghian Gheorghe, Osmatescu Veaceslav, Oxani Dumitru, Oxani Mihail, Oxani Pavel, Oxani Serghei, Pălăduţă Andrei, Poloboc Iurie, Poloboc Veaceslav, Postica Anatol I, Postica Anatol T, Postica Andrei, Postica Mihail, Postica Sergiu, Rusu Ilie, Rusu Veaceslav, Sarev Mihail C., Sarev Mihail E., Sarev Vasile, Severin Ilie, Severin Mihail, Sîrbu Grigore, Sîrbu Nicolae A., Sîrbu Nicolae S., Sîrbu Viorel, Şmatoc Gheorghe, Şmatoc Nicolae, Şmatoc Petru, Şmatoc Serghei, Şmatoc Vitalie, Şmatoc Vladimir I., Şmatoc Vladimir P., Stoler Nichita, Suvac Pavel, Tabac Iacob, Ţaranu Vasile, Tataroi Alexandru, Tataroi Alexei, Tataroi Petru S., Tataroi Petru Şt., Tataroi Serghei, Tataroi Viorel, Tataroi Vladimir, Timoşenco Vasile, Trocin Leonid, Văsian Gheorghe, Văsian Sergiu, Vîrlan Mihail, Vîrtos Simion.
    În perioada 2 martie 1992 – 20 iulie 1992 au căzut la datorie pe câmpul de luptă 8 ursoieni:
    Agapi Ion a lui Alexei (nascut la 14.07.1969),
    Bordian Valeriu a lui Vavil (nascut la 26.02.1959),
    Eremei Simion a lui Marcu (nascut la 13.11.1953),
    Marginean Valeriu a lui Tudor (nascut la 06.12.1966),
    Mihailov Nicolae a lui Mihail (nascut la 02.09.1963),
    Olaru Mihai a lui Gheorghe (nascut la 16.04.1947),
    Platon Nicolae a lui Ilie (nascut la 03.07.1961),
    Tabac Mihail a lui Petru (nascut la 21.11.1972).
    ÎN LOC DE EPILOG
    Au trecut 17 ani de la proclamarea independeţei Republicii Moldova. Unde merge Moldova? În Siberia sau în Europa? Va fi o aşchie din fostul principat al Moldovei sau se va întregi cu Patria – Mumă? Ce va fi, dacă vor continua să plece tot mai mulţi şi mai mulţi peste hotare, unii dintre care se pare că pentru totdeauna iau cale pribegiei?
    Întrebări retorice, la care răspuns îl pot da numai înşişi cetăţenii ţării, de ei depinde ce va fi pe acest picior de plai peste ani de zile. Eu mă rog lui Dumnezeu să-i lumineze şi să-i îndrepte pe cale cea dreaptă!!!

    01.05.2008

LĂSAȚI UN MESAJ