Românism

De când am început să buchisesc literele mi-a plăcut să citesc. Această boală mi-a rămas până acum, universul cărţilor alinându-mi bătrâneţile şi singurătatea. Am citit mult şi despre Siberia, acest cuvânt răsfrângându-se dureros în inimile multor români. Aş vrea să le amintesc cititorilor pe scurt despre Siberia şi în alt aspect. Acest ţinut are o suprafaţa de circa 10 mln. km pătraţi, fiind împărţit în trei zone: Siberia Apuseană (câmpie întinsă); Siberia orientală (podişuri); Extremul Orient, situat în estul Siberiei Orientale (relief muntos, înălţimi mari). Numai taigaua ocupa circa 7 mln. km pătraţi. Iernile sunt lungi şi aspre, cu geruri de până ia 70 de grade, cu veri friguroase în nord şi ceva mai calde în sud.

Acestea fiind spuse, să ne închipuim că pe drumurile Siberiei, bătătorite de cei surghiuniţi, apare câte o fată palidă, apoi alta, alta…- Într-o nesfârşită coloană de oameni flămânzi, oropsiţi de soartă. Apoi să ne închipuim câţi au căzut din această coloană, rămânând în pământul Siberiei. Deşi s-a scris mult despre martirii din lagărele şi închisorile siberiene, totuşi încă e prea puţin pentru a înţelege, a vedea cu ochii minţii, a simţi ce viaţă au dus oamenii noştri nevinovaţi, exilaţi acolo. Nu demult am aflat că a ieşit de sub tipar o nouă ediţie a mărturisirilor Aniţei Nandriş-Cudla, adunate în cartea „Douăzeci de ani în Siberia”. Aş dori mult s-o găsesc, s-o cumpăr, căci prima ediţie am împrumutat-o cuiva, care a uitat să mi-o întoarcă.

Citește în continuare →

UPDATE: O prezentare a conferinței, realizată de Anatol Petrenco aici

În perioada 7-9 octombrie la Universitatea de Stat din Moldova are loc conferinţa ştiinţifică „Societatea românească între frontiere imperiale” organizată de Facultatea de Istorie şi Filosofie a USM cu sprijinul Departamentului pentru Românii de Pretutindeni.

În cadrul coferinţei vor fi luate în dezbatere două probleme-cheie: una legată de studiul imperiilor, iar a doua va conţine dezbateri referitoare la anul 1940 în destinul colectiv al românilor. Citește în continuare →

O echipă de cercetători din Iaşi a parcurs satele din Republica Moldova în căutarea locurilor cu potenţial turistic, pentru a fi menţionate în ghidurile realizate prin proiectul „A Moldavian Tour – promovarea turismului transfrontalier rural, etnografic şi oenologic“, finanţat de Uniunea Europeană prin Programul de Vecinătate România-Republica Moldova 2004-2006. Echipa, formată din muzeografi, istorici şi specialişti în diverse domenii, a scos la lumină bogăţii mai puţin cunoscute publicului larg: monumente istorice, de arhitectură, rezervaţii naturale, obiceiuri şi meşteşuguri tradiţionale. 105 localităţi, îndeosebi din zona rurală, au fost cotrobăite în judeţele Botoşani, Vaslui şi Iaşi, dar şi în Republica Moldova.

Cetatea Soroca este străjuită de patru turnuri circulare şi unul triunghiular, iar pereţii au o grosime şi o înălţime considerabile, de 3,5 metri, respectiv 20 de metri

Printre obiectivele turistice care atrag vizitatori în Republica Moldova, alături de numeroasele lăcaşuri de cult monumente istorice, se află şi Cetatea de la Soroca. Aceasta face parte din şirul de cetăţi care au străjuit Moldova împotriva atacurilor barbare la malurile Nistrului, precum Hotin, Soroca, Orheiul Vechi, Tighina, Cetatea Albă, conform celor precizate de Vladina Munteanu, coordonator de proiect. Atestată documentar în 1499, data la care a fost construită se pierde în negura legendei. Din porunca lui Ştefan cel Mare se ridică aici, în secolul al XV-lea, o cetate de apărare din lemn şi pământ, care este, apoi, în vremea lui Petru Rareş, rezidită, din piatră, între anii 1543-1546, cu ajutorul unor meşteri pietrari din Bistriţa. S-a spus că, datorită asemănării cetăţii cu cele din Europa occidentală, meşterii ar fi fost, în fapt, genovezi, dar nu s-a dovedit documentar acest lucru. Forma pătrată a primei fortificaţii de lemn a devenit rotundă, în cazul cetăţii de piatră care dăinuieşte şi astăzi, creând un sistem defensiv concentric. Cetatea Soroca este străjuită de patru turnuri circulare şi unul triunghiular, iar pereţii au o grosime şi o înălţime considerabile, de 3,5 metri, respectiv 20 de metri. Citește în continuare →

Cinci secole din istoria ţinutului Soroca măsoară 20 de metri de imagini colorate. Timp de o zi, 15 tineri au pictat pe zidul de pe cheiul râului Nistru, chiar în faţa cetăţii Soroca, 18 imagini, aşa cum înţeleg şi văd ei istoria. Scopul acestei iniţiative a fost nu doar de a da culoare peretelui sumbru, dar şi de a transmite sorocenilor un mesaj vizual despre istoria lor.

Valentin Purici este deputat în Parlamentul Tinerilor, iar în această vară a absolvit liceul. Toţi 19 ani ai săi a locuit în Soroca, în apropierea cetăţii şi a râului. «Într-o zi de primăvară, mi-a venit ideea acestui proiect de înfrumuseţare a zidului mohorât, cu scopul de a conferi un nou ton promenadelor de pe chei. Astfel, a fost trasata pe acest zid o axă a timpului. Fiecărui secol îi corespund 3 imagini, care releva cele mai importante evenimente întâmplate pe ţinutul Sorocii. În aşa fel am creat şi o atracţie turistică, deoarece titlul fiecărui eveniment este dublat în limba engleză, dar şi am venit cu un mesaj clar pentru populaţia care, cu părere de rău, nu-şi cunoaşte deloc istoria», susţine tânărul parlamentar.

Să-şi vadă planul realizat nu afost tocmai simplu, recunoaşte băiatul. Mai întâi a scris un proiect, în care relata detaliat ce intenţionează, a găsit o companie care a acceptat să-i susţină iniţiativa, a adunat tineri din Chişinău şi Soroca care au acceptat să-şi dedice o duminică şi să contribuie la realizarea acestui proiect, a convins administraţia locală, care i-a acordat autorizaţie şi s-a consultat cu istoricul oraşului Soroca, Nicolae Bulat, asupra celor mai importante evenimente istorice, care merită a fi pictate.

Localnicii s-au implicat şi ei, care cu admiratul, care cu comentatul. Picturile care descriu perioade mai controversate din istorie, precum ocupaţia sovietică din 1940, foametea, deportările, au provocat şi discuţii aprinse printre soroceni. «Unii spun că văd politică în aceste evenimente, alţii  neagă aceste adevăruri, dar istoria rămâne istorie şi oroarea prin care au trecut strămoşii noştri nu poate fi neglijată, cu atât mai mult contestată», este convins Valentin. El este mulţumit că proiectul său este popular printre localnici, «care sunt curioşi, trec, se uită, discută, apreciază».  «Dacă măcar cineva va reţine 1% din cele expuse pe zid, pot să declar că proiectul a reuşit», spune mulţumit tânărul, care pe viitor planifică să picteze o mai mare porţiune de zid, dar şi de istorie.

Sursa: InfoPrut

Partea întâi – Populaţia

de Gheorghe Platon, membru titular al Academiei Române
Din Istoria Romanilor, Editura Enciclopedică, 2003, vol. VII, tom 1, pag. 209-214

Anexată de Rusia în 1812, Basarabia a fost supusă iniţial, în primele decenii, unei perioade de tranziţie în vederea treptatei ei integrări în Rusia. Aflându-se la marginea Imperiului, la confluenţa economică şi strategică cu Austria şi Poarta, autorităţile ţariste au desfăşurat, la început, cel puţin, o politică moderată, respectând specificul etnic al provinciei, limba, tradiţiile şi obiceiurile locale, drepturile şi privilegiile stărilor sociale. Basarabiei i s-a acordat titlul de oblastie, fiindu-i respectat caracterul etnic, de asemenea, a fost păstrată împărţirea administrativă anterioară anexării în cele 12 ţinuturi, cu ocoalele corespunzătoare. Mai mult chiar, structura administraţiei moldovene a fost introdusă şi în teritoriul fostelor raiale turceşti, anexate şi ele. Conducerea provinciei a fost încredinţată unui guvern provizoriu. În fruntea administraţiei fusese pus, pentru o vreme, Scarlat Sturdza, boier moldovean care intras în serviciul Rusiei, obţinând gradul de general, precum şi boietul Matei Crupenschi. Administraţia civilă fusese supusă autorităţii guvernatorului general militar, cu reşedinţa la Tighina şi, apoi, la Chişinău, după ce, prin ucazul din 1818, oraşului i se acordare rangul de capitală. Ispravnicii ţinuturilor erau numiţi de guvernator din rândul boierilor credincioşi noii stăpâniri.

În 1818 Aşezământul obrazovaniei oblastiei Basarabiei, promulgat la Chişinău de către ţar, exprimase, de asemenea, intenţia de a se respecta autonomia provinciei şi guvernarea acesteia în conformitate cu obiceiurile vechi. Aşezământul din 1818 a fost un adevărat statut fundamental, larg şi liberal, care situa Basarabia (în cuprinsul Imperiului) alături de Polonia, Finlanda şi Georgia care primiseră reglementări similare. În postul de guvernator militar al Basarabiei, generalului Bahmatiev, înlocuit pentru corupţie, i-au urmat generalii Inzov, iar apoi, cu începere din 1823, prinţul Voronţov, fost guvernator militar al Odessei.

Dar moartea ţarului Alexandru I a pus capăt “erei liberale” în istoria Basarabiei. Sub domnia noului ţar, Nicolae I, inaugurată în 1825, a fost impus un regim de aspre restricţii politice, de opresiune şi chiar de exterminare naţională. În anul 1828, Aşezământul obrazovaniei oblastiei Basarabiei a fost abrogat, fiind înlocuit cu aşa-numitul Regulament al lui Voronţov, sancţionat de ţar la 29 ianuarie -10 februarie 1829. Autonomia Basarabiei a fost desfiinţată. Întreaga putere a trecut în mâna guvernatorului general. Deţinerea slujbelor în administraţie a fost condiţionată de cunoaşterea limbii ruse, iar limba română a fost înlăturată din efectuarea actelor publice. Nu întâmplător, probabil, lichidarea regimului românesc din Basarabia a coincis cu instaurarea în principate a protectoratului Rusiei ţariste, în urma tratatului de la Adrianopol. Basarabia avea să fie administrată, în continuare, la fel ca guberniile Rusiei.

Populaţia. În momentul anexării, Basarabia avea o populaţie aproape omogenă. Românii se aflau şi în regiunea Bugeacului, ocupată de tătari. Aceştia începuseră să se retragă din Bugeac treptat, încă de la jumătatea secolului al XVIII-lea. Românii se aflau şi pe teritoriul fostelor raiale. Tighina număra 12 sate moldoveneşti. Aşezări compacte de români se aflau, de altfel, şi dincolo de Nistru. De la Movilău până la vărsarea Niprului se constata o salbă de sate, care se lărgea între Raşcov şi Tiraspol. Din aceste două puncte se desprindea, spre est, o fâşie de teren presărată cu aşezări româneşti, ce cuprindeau localităţile Balta şi Anam. O altă salbă de sate se întindea de-a lungul Bugului. Sate izolate fiinţau până la Nipru.

După anexare, urmărind deznaţionalizarea şi dislocarea populaţiei autohtone şi integrarea regiunii în cuprinsul imperiului, ţarismul a practicat o sistematică politică de colonizare. În primul rând, în târguri şi oraşe au fost stabilite garnizoane ruseşti, un mare număr de funcţionari, de negustori şi meşteşugari evrei, categorii de populaţie care au contribuit la dislocarea omogenităţii etnice a românilor. Recensământul oficial din 1817 înfăţişa următoarea situaţie demografică români 86%, ruteni 6,5%, evrei 4,2%, lipoveni 1,5%, greci, armeni, bulgari şi găgăuri 0,63%. Populaţia minoritară (circa 14% din total), stabilită mai cu seamă în târguri, era de origine nouă.

Ca urmare a faptului că orice refugiat venit în Basarbia care practica o ocupaţie şi depunea jurământ de credinţă, devenea cetăţean rus – potrivit statului provizoriu al Basarabiei, din 21 august- 2 septembrie 1812 – s-au aşezat aici mulţi indivizi indezirabili, care-şi părăsiseră teritoriile. De asemenea, un decret din septembrie 1830 acorda negustorilor stabiliţi în provincie importante scutiri fiscale. Drept urmare, un însemnat număr de evrei din Ucraina şi Polonia s-au stabilit în mare număr în târgurile şi oraşele Basarabiei.

Coloniştilor le-au fost aplicate vechile decrete din secolul al XVIII-lea, privitoarea la colonizarea în Noua Rusie, dar şi privilegii mai largi (lemn pentru construcţii, suprafeţe mari de teren). Discriminarea în privinţa repartiţiei pământurilor, operată prin lege, avea, fireşte, un limpede obiectiv demografic şi politic. Bugeacul, declarat teren al statului, a fost distribuit coloniştilor. În timp ce locuitorilor moldoveni din regiune li s-a acordat câte 12 deseatine de fiecare familie, coloniştii au primit cât 60 deseatine (66 ha). În felul acesta s-a ajuns la situaţia în care, din lipsa locurilor de hrană, unii ţărani români aveau să fie constrânşi să emigreze în Siberia.

Primii care au beneficiat de avantajele colonizării au fost bulgarii. Numai în judeţele Chilia şi Cetatea Albă li s-au rezervat 454000 deseatine (504444 ha) de teren. Numărul lor a crescut progresiv. Raportul generalului Inzov (curator al coloniştilor bulgari) din martie 1815 indică, în Bugeac, 1196 de familii de bulgari şi găgăuzi vechi şi 3316 noi. Într-o statistică din 1821, în Bugeac erau constate 8891 familii cu 46598 suflete, din care 32000 de bulgari şi găgăuzi, restul fiind români. În anii 1828-1829, în timpul Războiului ruso-turc, numărul coloniştilor bulgari a sporit substanţial. Moldovenii, şi ei, au contribuit la colonizarea Bugeacului, înfiinţând, după 1817, numeroase sate. Cu timpul însă, au fost asimilaţi sau înlăturaţi.

Procesul de infiltrare al găgăuzilor în Basarabia a fost identic cu cel al bulgarilor. Statistica din 1817 indica un număr de 1205.

Printre colonişti s-au numărat şi germani. Veniţi din Pricipatul Varşoviei, în 1814, s-au stabilit în ţinuturuile Tighina şi Ismail unde li s-au repartizat 115548 deseatine de teren (125947 ha), câte 60 de deseatine de fiecare familie. În 1822 au sosit alţii, din Wurttemberg, din Bavaria şi din Austria. De asemenea, în 1833, coloniştii germani au înfiinţat Gnadethal, iar în 1834 coloniile Friedenthal şi Lichtenthal. În anii următori au fost constituite satele Hoffnungsthal, Gnadenfeld, Freudenfeld, Mariafeld, ş.a. Statistica din 1826 indică 1846 familii cu 9000 de suflete. În 1816 coloniştii francezi înfiinţau satele Ferchampenoise, Brienne, Paris, pe Cogâlnic. De asemenea, între 1824 şi 1828, coloniştii elveţieni din cantonul Lausanne au constituit satul Saba, pe limanul Nistrului. Coloniştilor germani ş francezi li s-au acordat mari avantaje şi o largă autonomie locală.

În 1817 numărul velicoruşilor din Basarabia era de crica 1200 familii. Restul au venit după această dată, majoritatea fiind alcătuită din fugari. Cazacii au venit din Dobrogea, unde se refugiaseră din vremea Ecaterinei a II-a. Cei care au rămas în Basarabia au format, împreună cu voluntarii moldoveni, colonii sau staniţe militare: Acmangît, Stara-Cazare, Volintirovca (curat românesc) în judeţul Cetatea Albă. În 1828-1829 au luat parte la luptele din Balcani. Tot în Bugeac au fost înfiinţate sate alcătuite din veterani ruşi.

Românii au dominat, cu toate acestea, în perioada următoare anexării, spaţiile rurale, iar satul românesc din Basarabia şi-a păstrat multă vreme structurile şi practicile tradiţionale. Ţăranii români au fost supuşi în continuare regimului existent în cele două principate, beneficiind de libertatea juridică şi aflându-se în raport de dependenţă reală faţă de proprietatea funciară. Dar alături de rusificarea oraşelor, colonizarea, prin consecinţele sale economice, sociale şi politice a reprezentat un fenomen care a contribuit la procesul de dislocare a românilor, servind interesele Rusiei imperiale. Exercitate la oraşe prin intermediul administraţiei, legislaţiei, învăţământului, prin colonizare, deznaţionalizare şi rusificare au atins sensibil, încă din primele decenii ale stăpânirii ruse, elita conducătoare românească: boierimea.

Structura societăţii din Basarabia înfăţişa clasele sociale tradiţionale. Nobilimii, prin aşezămintele din 1818 şi 1828 (Aşezământul obrazovaniei oblastiei Basarabia şi Aşezământul pentru cârmuirea oblastiei Basarabiei), i s-a fixat statutul, boierii români fiind asimilaţi nobililor ruşi. În urma anexării, boierimii moldovene i-au fost recunoscute drepturile şi privilegiile. În egală măsură a fost garantată proprietatea celor care locuiau în dreapta Prutului. În prima jumătate a secolului al XiX-lea a fost alcătuită Cartea genealogică a dvoreaninilor basarabeni, confirmată în 1845.

Dar odată cu integrarea provinciei în structurile Imperiului, acţiunea de rusificare, de restrângere a privilegiilor, de anulare a drepturilor naţionale s-a intensificat. Odată cu boierii români au fost confirmaţi şi numeroşi funcţionari ridicaţi la ranguri nobiliare. Înnobilarea unui mare număr din rândul străinilor veniţi în Basarabia, precum şi împroprietărirea masivă, aici, a unor nobili din Rusia au slăbit ponderea şi autoritatea nobilimii pământene, diminuându-i puterea de rezistenţă. În timp ce confirmarea noilor veniţi în rândul clasei nobiliare se realiza cu uşurinţă, confirmarea autohtonilor – ca urmare a lipsei actelor şi a şicanelor autorităţilor – era mult mai dificilă. Mulţi boieri au trecut în Moldova. În consecinţă, boierimea română a pierdut mult din omogenitatea şi din forţa sa, diluându-se în masa noilor veniţi, cărora li s-a adăugat un important contingent provenit din rândul boiernaşilor, ridicaţi şi ei la rang de dvoreanini. Rezistenţa (mai ales pasivă) a elitei româneşti avea să fie înfrântă. Nobilii care au rămas se vor încadra treptat în societatea rusă. Cu toate acestea, printre ei unii au avut un important rol pozitiv în rezistenţa naţională, în întreţinerea conştiinţei româneşti.

Clerul autohton al Basarabiei a fost supus rusificării, atât prin intermediul învăţământului duhovnicesc, cât şi prin numirea în parohille moldovene a preoţilor ruşi sau ucrainieni.

Ţăranii, români în marea lor majoritate, şi-au păstrat omogenitatea şi vechiul statut juridic avut înainte de anexare, precum şi libertatea, ca în Moldova, de a încheia contracte cu boierii (nobilii) pe moşiile cărora se afla aşezaţi. Prin ucazul din 24 ianuarie- 5 februarie 1834, stăpânii pământului au fost obligaţi de încheie tocmeli cu ţăranii. În 1846 a fost elaborat un contract normal, publicat şi în limba română, răspândit în rândul ţăranilor, care cuprindea normele în acord cu care puteau fi realizate aceste tocmeli. Ţăranii plăteau dările către stat. În afara capitaţiei (impozitul direct), ei erau îndatoraţi să plătească impozite indirecte, în raport cu veniturile realizate din creşterea vitelor (goştina), din albinărit (deseatina), din produsul viilor (vădrărit şi pogonărit). De asemenea, în afara dijmei din produse, ţăranii aveau obligaţia să presteze havalelele rânduite asupra satelor. Un însemnat număr de ţărani (20%) locuiau pe pământurile oraşelor. Categoria ţăranilor care au fost aşezaţi pe domeniile statului au provenit din rândul celor veniţi din Ucraina sau din interiorul Rusiei, din foştii mazili sau ruptaşi, din rândul militarilor stabiliţi în Basarabia, din ţăranii români existenţi sau strămutaţi aici.

Mazilii şi ruptaşii nu şi-au mai păstrat vechile privilegii şi atribuţii avute în Moldova. În 1847 au fost asimilaţi categoriei odnovorţilor ruşi, fiind trecuţi apoi în categoria ţăranilor aşezaţi pe domeniile statului.

Răzeşii nu erau consideraţi categorie socială distinctă. Erau proprietari în indiviziune pe pământurile lor, ocupând ţinuturile centrale ale provinciei. De asemenea, oamenii de scuteală, aşa cum erau numiţi în Moldova categoriile de ţărani dajnici repartizaţi boierilor pentru slujbe (în raport cu întinderea moşiei sau cu rangul) – scutelnicii, breslaşii şi slugile – desfiinţaţi în Moldova prin Regulamentul organic, au fost asimilaţi ţăranilor dajnici în aceeaşi vreme.

Coloniştii de diverse etnii şi cazacii care s-au stabilit în două aşezări din sudul Basarabiei, unde s-a constituit şi un sat de voluntari, întregeau tabloul societăţii basarabene în deceniile următoare anexării.

Acte neştiute, conţinând detaliile represiunii sovietice şi ale unei sălbăticii care s-a prezentat pe sine însăşi ca “noua civilizaţie”, plus condiţiile indispensabile ale “revoluţiei de la Chişinău” îi permit astăzi istoricului basarabean Igor Caşu să vorbească, într-un interviu-repertoriu pentru EVZ, despre efectele cancerului totalitar.

CUM A ŞTERS UNIUNEA SOVIETICĂ LINIA DINTRE TORŢIONARI ŞI INOCENŢI

Vorbeaţi de “civilizatorii de la Răsărit”. Credeţi că ar putea exista o reacţie negativă a Rusiei, în faţa concluziilor Comisiei Cojocaru?
Rusia este vădit deranjată de tot ce se întâmplă în spaţiul post-sovietic în sensul emancipării statelor din regiune de tutela sa. Activitatea Comisiei de studiere a comunismului de la Chişinău nu este îndreptată împotriva Rusiei sau a ruşilor ca popor, ea se înscrie în suita unor eforturi făcute de o serie de organizaţii non-guvernamentale din Rusia – Memorial, Fundaţia Boris Elţîn, editura de stat ROSSPEN, Institutul de Istorie a Patriei din cadrul Academiei de Ştiinţe a Rusiei – de a scoate în vileag crimele şi încălcările flagrante ale drepturilor omului de către regimul comunist sovietic. Dacă unii percep activitatea comisiei noastre ca având un caracter anti-rus, acest lucru se întâmplă din cauza complexului menţionat mai sus.

Un alt argument al comisiei noastre este că noi nu împărtăşim ideea potrivit căreia au avut de suferit doar moldovenii români, iar cetăţenii de alte naţionalităţi, în special ruşii, ar fi „ocupanţi” şi „torţionari”. Noi nu vrem să etnicizăm suferinţa sau să externalizăm vina asupra unei sau altei comunităţi şi să-i facem pe alţii inocenţi sau eroi. Este adevărat că ruşii şi rusofonii au avut un statut privilegiat în cea mai mare parte a existenţei URSS, a RSSM în cazul nostru, dar este la fel de adevărat că alături de moldovenii români pe lista deportaţilor, morţilor de foamete, a celor care au luptat cu arma în mână în primii ani postbelici, a indezirabililor din perioada hruşciovistă şi a stagnării s-au regăsit şi ruşi, ucraineni, evrei, bulgari, găgăuzi. Citește în continuare →

Comisia de concurs pentru elaborarea compoziţiei sculpturale „În memoria victimelor regimului stalinist” a desemnat câştigătorul proiectului monumentului în memoria familiilor de basarabeni deportate în Siberia. Autorul lucrării, care va fi instalată în Scuarul Gării Feroviare din Chişinău, este artistul plastic Iurie Platon.

Proiectul este o lucrare alegorică, ce reprezintă un tren care devine al durerii, al suferinţei şi al morţii. Un capăt al vagonului are imaginea integră a oamenilor, iar până la sfârşit, aceştia devin componente ale trenului, mecanisme, bucaţi de metal, roţi, uşi, geamuri etc.

Primarul general al capitalei, Dorin Chirtoacă, a menţionat că sculptura denotă aspectul masiv al nimicirii, al mutilării oamenilor, care după o viaţă normală au ajuns să fie distruşi, s-au contopit cu metalul, cu piesele trenului ce-i duce în Siberia. Citește în continuare →

Preşedintele interimar al Republicii Moldova Mihai Ghimpu a solicitat astăzi Prim-ministrului Vlad Filat desecretizarea, în regim de urgenţă, a unui şir de documente de arhivă, care urmează a fi studiate şi analizate de Comisia pentru studierea şi aprecierea regimului comunist totalitar din Republica Moldova, comunică MOLDPRES cu referire la secţia relaţii cu mass-media a Parlamentului.

Solicitarea are la bază sesizarea venită din partea preşedintelui comisiei, Gheorghe Cojocaru, care l-a informat pe şeful statului despre imposibilitatea de a examina o serie de documente de după 1974, din fondurile de arhivă din Republica Moldova, deoarece acestea sînt cu acces restricţionat. Citește în continuare →

La 13 decembrie 2001, Curtea europeana a Drepturilor Omului de la Strasbourg a dat publicitatii o Hotarâre judecatoreasca în Cazul Mitropolia Basarabiei si altii vs. Moldova. Guvernul Republicii Moldova este gasit vinovat de faptul ca a încalcat libertatea religioasa, refuzând sa înregistreze Mitropolia Basarabiei.

Am primit la redactie telefoane si scrisori prin care cititorii ne solicita informatii legate de istoricul acestei mitropolii. Ne-am adresat parintelui Florin Serbanescu, profesor la Institutul Teologic din Bucuresti, care ne-a oferit un amplu si lamuritor material, a carui publicare o începem în acest numar.

Vom urma, într-o succinta privire, drumul strabatut de “blânda Basarabie”, cum o numea Eminescu, si de biserica ei, aflata, multa vreme, la sânul neamului si al bisericii românesti, apoi, în rastimpuri, rupta brutal si “înlantuita” întru muceniceasca petrecere a înstrainarii.

Dupa Pogorârea Duhului Sfânt si întemeierea Bisericii Crestine în Ierusalim, sortii au hotarât ca Sf. Apostol Andrei sa fie mesagerul vestii celei noi, a crestinismului, în partile Dunarii de Jos. Potrivit istoricilor bisericesti, el a propovaduit învatatura lui Hristos “în Pont, Tracia si Scythia”. In secolul XIV, istoricul bizantin Nichifor Calist scria ca apostolul Andrei si-a întins activitatea misionara pâna în “pustiurile scitice”, adica în regiunile din nordul Marii Negre, printre care putem recunoaste si teritoriul Basarabiei de astazi. Cercetari mai recente acrediteaza, de asemenea, prezenta misionara la Dunarea de Jos si a Sfântului Apostol Filip. Dupa cucerirea Daciei de catre romani, crestinismul a continuat sa se raspândeasca prin intermediul colonistilor, al militarilor sau al negustorilor din diferite parti ale imperiului.

S-au identificat numeroase bazilici, precum si diferite obiecte de arta crestina care atesta existenta unei bogate si înfloritoare vieti religioase în fosta provincie romana si în tinuturile dunareano-pontice. Amintim dintre marturiile cu deosebire relevante în prezentul context pe acelea din zona de confluenta a Prutului cu Dunarea unde, la Barbosi, s-au descoperit diferite obiecte de cult: o cruce, o amfora cu monograma crestina si altele. Recent, sapaturile arheologice din aceeasi zona au scos la iveala un mormânt paleocrestin, apartinând unui daco-roman, pe nume Inocens.

Teritoriul dintre Prut si Nistru face parte organic din aria de formare a poporului român, pe cuprinsul careia etnogeneza si crestinarea neamului nostru au mers mâna în mâna. Limba româna si crestinismul din aceasta parte a pamântului românesc sunt, în acest sens, o dovada de necontestat.

In satele românesti existau bisericute, cladiri mici, din lemn sau din nuiele împletite, în care preoti ortodocsi tineau credinciosii în jurul altarelor dreptei credinte. Este de înteles ca în spatiul românesc existau episcopi, caci numerosilor preoti le era greu sa strabata, în conditiile vremii, distantele foarte lungi, pentru a fi hirotoniti la Târnovo, Vicina sau Vidin. In anul 1353, este atestata documentar existenta episcopului Chiril Românul în tara bolohovenilor, situata pe teritoriul Bucovinei. Citește în continuare →

Basarabia si Bucovina – plaiuri mioritice, părti ale trupului de tara ale cărei coloane de sustinere sunt Carpatii, Dunărea si Marea Neagră, locuite din zorii istoriei de acelasi popor cu dulcele său grai latin – au străbătut o istorie legendară, înfruntând vicisititudini, care pe multi i-ar fi dus la pieire, cu o vitejie demnă de poemele homerice.

Tinuturi ale spatiului geto-dac locuite după venirea lui Traian de dacii liberi, Basarabia si Bucovina s-au circumscris civilizatiei daco-romane si apoi românesti, intrând în întregul etnic, lingvistic, economic, cultural si politic românesc pe care nu l-au put modifica nici una din semintiile aduse de vânturile istoriei. Adăpostiti de codrii seculari în vremuri de restriste, conservându-si limba, obiceiurile si neamul, de fiecare dată au stiut să iasă la lumină sub sceptrul unor voievozi ca Stefan cel Mare – devenit simbol al întelepciunii, tăriei si perenitătii lor pe pământul românesc – renăscând de fiecare dată mai falnici în mijlocul popoarelor din jur, jinduitoare la plaiurile lor mănoase. Citește în continuare →