Românism

”Dovedește că în regimul comunist binele poate fi realizat

numai întâmplător, pe căi ocolite, ocolite și nelegale,

nelegale adică neconforme cu principiile,

prin urmare neprincipiale.”

(N. Steinhardt, ”Jurnalul fericirii”)

Este greșit să considerăm că teroarea comunistă asupra populației românești a început cu anul 1944. Nu, aceasta începe cu tragicul an 1940. Imediat după ocupație, asupra Basarabiei și Bucovinei de nord s-a năpustit o mulțime de politruci și NKVD-iști. Aproximativ 1122 foști funcționari din administrația română, 2000 de salariați ai Căilor Ferate, și foștii membri ai Sfatului Țării au fost arestați sau uciși. Citește în continuare →

Luni, 26 iulie 2010, la Clubul Ţăranului din Bucureşti, Institutul Fraţii Golescu a organizat vernisajul expoziţiei de fotografii “Sudul Basarabiei (Bugeac), semnată Iulia Modiga.

1. Reţetele rusificãrii
    Beneficiind de experienţa acumulată de înaintaşii săi, Petru I cel Mare (1696-1721 ţar, 1721-1725 împărat), Ana Ivanovna (1730-1740), Ecaterina a II-a cea Mare (1762-1796) şi Pavel I (1796-1801), în deznaţionalizarea românilor refugiaţi (1711, 1739, 1774, 1792), înrobiţi (1650, 1661), deportaţi (1739) în teritoriile controlate de ţar şi a românilor cazaci (1739-1801), prin acţiunea directă asupra elitelor lor socio-economice şi politico-militare, sau acţiunea de manipulare a elitelor din Principate prin promisiuni de redobândire a libertăţii (1711, 1736, 1768, 1788), “constituţii liberale” (1769) şi chiar Unire (1772, 1789), ţarul Alexandru I (1801-1825) a elaborat un amplu program de rusificare a românilor, potrivit principiului – “Cumpără păstorul, că turma îl va urma”. Predecesorii săi visaseră, ca formă intermediară, constituirea unui “Regat dac” sau “daco-român”, cu un arhiduce pus de Moscova pe post de rege. El însuşi crezuse (1801-1810) că poate acţiona direct, ocupând Principatele şi adjudecându-le în contextual unui război cu Poarta (1806-1812). Dar concurenţa germană pe de o parte, iar pe de alta interesele franceze l-au lămurit, în cursul tratativelor (1807-1809) cu Napoleon I că nu poate să se înstăpânească asupra restului teritoriilor româneşti, neocupate de romano-germani, decât făcând risipă de inteligenţă diplomatică şi pe etape. Citește în continuare →

    În epoca migraţiilor, spaţiul etnogenetic românesc, închis între Nipru (E), Dunărea Mijlocie (V), Carpaţii Păduroşi (N) şi linia Skok-Jirecek-Philippide (Albania, Nordul Greciei actuale, Rumelia) (S), a servit drept culoar de tranzit, bază de aprovizionare şi atac pentru populaţiile care s-au revărsat spre Bizanţ sau Roma, forţând frontiera nordică a Imperiului, menţinută până în anul 602 pe linia Dunării. Iar această determinantă geo-politică, plasarea, potrivit lui Grigore Ureche, “în calea răotăţilor”, la care s-a adăugat, ulterior, tentaţia bogăţiilor solului şi subsolului românesc, pentru statele cu pretenţii de dominaţie în zonă (Ungaria, Polonia, Hoarda de Aur, Imperiile otoman, habsburgic şi rus) avea să marcheze sensul întregii istorii a românilor, conferinu-le, în evul mediu şi modern imaginea, plastic definită de Simion Mehedinţi de “popor asediat”. Într-adevăr, concluziona Nicolae Iorga, “Când Nordul a vrut să meargă spre Sud, când Apusul a vrut să se atingă cu Răsăritul, aici s-au întâlnit”. În aceste condiţii, românii au fost obligaţi, pentru a rezista, să găsească, pornind de la modul social specific – obştea ţărănească – forme adecvate de structurare socială şi organizare politico-militară.

Citește în continuare →

    In politica nu exista sentimente! In politica exista doar interese si inteligenta! Cine vorbeşte de sentimente in relaţiile internaţionale… ori face propaganda de circumstanţa, ori face, voluntar sau involuntar, jocul adversarilor! Din aceasta perspectiva, lupta pentru unitatea politica a romanilor, declanşata in veacul XVI al Renaşterii romaneşti si nefinalizata in integrum nici astăzi, înregistrând victorii strălucite dar cunoscând si momente de regres, poate fi definita drept un război psihologic si imagologic, purtat in domeniul politico-diplomatic si, uneori si militar, pe parcursul a 4 secole, in cadrul unor jocuri de interese interne si intemationale, având aliaţi sau adversari conjuncturali atât in interiorul cat si in afara graniţelor.

    Reuşita lui Mihai Viteazul din anii 1599-1600 a fost rodul acţiunii politico-militare si diplomatice in cadrul unui conflict internaţional – “Nemce Seferi” sau Războiul Ligii Creştine împotriva Imperiului Otoman, Mihai având adversari interni – aristocraţia alogenilor ocupanţi sau colonişti in Transilvania, conservatorismul si obiectivele unor vârfuri ale elitei romaneşti care puneau interesul personal si de grup deasupra interesului naţional si adversari externi care vizau stăpânirea, sub o forma sau alta a spaţiului romanesc: Imperiul Romano-German, Republica Polona si Imperiul Otoman. Pentru a reuşi, el a început, urmărind stabilirea unor raporturi pe baze noi cu Imperiul Otoman, prin a sprijini militar Liga Creştina, după care, aliat al sultanului, sub spectrul ameninţării cu spargerea Ligii, sau prin ameninţări directe otomane la adresa Poloniei, a înfăptuit Unirea. Reacţia Europei catolice – care nu putea accepta apariţia unei mari puteri ortodoxe in relaţia cu Islamul – a fost prompta si violenta – asasinarea domnului tuturor romanilor pe Câmpia Turzii la 9/19 august 1601.

Citește în continuare →

Ne lămureşte istoricul Mircea Dogaru.