Todorov Ilie

0
11

(27 februarie 1936 – 12 ianuarie 2005)

Chiar de la primele sale roluri în spectacolele de lansare a Teatrului „Luceafărul” (mâine – poimâine vom putea spune că evenimentul în cauză a avut loc acum jumătate de secol), Ilie Todorov nu se încadra întru totul în promoţia sa, devenită de curând trupă. Adică, era şi el de acolo, era cu ei (colegii), era ca ei, dar şi altfel, ca să nu mai pomenesc vorba aceea cu cioara. Publicul de atunci, crescut, educat şi deprins doar cu spectacolele Teatrului Moldovenesc de Stat, în care totul era „ca în viaţă”, gusta mai cu precauţie din noua estetică vahtangovistă, cu care venise „Luceafărul ” şi, cu atât mai mult, din stilul interpretativ al lui Ilie Todorov, care părea bizar, dacă nu chiar strident, printre ceilalţi colegi ai săi. În holul teatrului, unde se făcea, după reprezentaţie, primul schimb de opinii, puteai auzi păreri diverse şi chiar contradictorii, referitoare la jocul actorului. „E un sucit!”, spuneau unii. „E, nu ştiu cum, straniu”, îşi dădeau cu părerea cei cam nehotărâţi. „Face pe originalul”, conchideau alţii, care erau aduşi cu de-a sila la teatru de cealaltă jumătate a cuplului. Şi numai criticii şi cronicarii de teatru l-au etichetat în unanimitate, declarând că era vorba de un actor excentric. Ăsta era adevărul, ăsta era şi norocul trupei, intuit încă din start de minunaţii profesori şciukinişti, pentru că, într-adevăr, ferice de teatrele care au în sânul lor măcar un actor excentric, în stare să-l joace şi pe dracul, şi pe Dumnezeu. Şi să joace aşa, ca să simtă spectatorul că Dumnezeu e cam drăcos de felul lui, iar Dracul are, totuşi, un Dumnezeu. Ceea ce a şi jucat Ilie Todorov de-a lungul scurtei sale cariere actoriceşti, chit că n-a fost distribuit niciodată la rolul Creatorului şi nici draci n-a prea jucat (unul în „La moara dracilor” din spectacolul de odinioară al „Luceafărul”-ui şi altul – în filmul „Se caută un paznic”, turnat de Gheorghe Vodă la „Moldova-film”), în toate personajele lui coexistau paşnic şi Cel de Sus, şi cel cu coadă.

Atunci însă, în anii ’60, după reprezentaţia de premieră, mai trecea vreo lună-două, plăteam cotidianului tributul de fiecare zi şi, amintindu-ne de acel spectacol, ne dădeam seama că cel mai stăruitor dăinuie în memoria noastră eroul lui Todorov, chiar dacă nu era un personaj central. Şi – curios lucru! – pitorescul lui începea să ne tenteze ca un spirit magic şi, după ce ne frământam o vreme, veneam din nou la teatru. Impresia produsă de primul spectacol nu ne mai satisfăcea exigenţa şi ne simţeam oarecum vinovaţi faţă de actori. Ispita biruia indolenţa şi reveneam la spectacol – de data aceasta plăteam tribut talentului lui Ilie Todorov. Şi au fost destui oameni de teatru, care au vizionat de câte patru-cinci ori spectacolele „Nota zero la purtare”, „Căsătoria”, „Costumul de nuntă”, „A douăsprezecea noapte”.

Nu sunt sigur că astăzi mai ştie cineva că idolul lui Todorov a fost întotdeauna Serghei Iurski, pe care l-a urmărit în spectacolele şi filmele acestuia şi l-a ţinut aproape de sufletul său, fără să încerce să-l imite vreodată.

Consider, de fapt, că artiştii excentrici nici nu se pot imita unii pe alţi. Pot copia ei înde ei junii-primi, eroii sociali, chiar şi eroii de caracter, şi comicii, şi tragedienii. Excentricii, însă, n-au cum. Pentru că fiecare om îşi iese din minţi în felul său! Sau cum să mimezi nebunia altcuiva, dacă o ai pe a ta? Iar faptul că în unele spectacole montate de el mai zăreai pe ici-colo câte un todorovel mititel se datora mai curând lipsei de personalitate a tânărului interpret, decât intenţiei regizorului de a-şi crea sosii. Asemănările acestea nu făceau decât să-l amuze…

Ar fi eronat să afirm că Ilie Todorov era un actor al intensei trăiri interioare, al întruchipării absolute. Era un interpret de înaltă spiritualitate, un actor al raţiunii profunde şi penetrante. Luciditatea îi permitea să înţeleagă rolul său în piesă şi în spectacol, iată de ce partiţiile lui, chiar dacă erau secundare, deveneau axa spectacolului, expresia lui supremă.

Înclin să cred, chiar dacă acest considerent mi-a venit în minte mult prea târziu, că artistul Ilie Todorov depăşea cu mult personajele care i-au revenit pentru interpretare. Originalitatea lui, unicitatea, dacă vreţi, ansamblul particularităţilor lui morfologice, funcţionale şi psihologice, se întreţeseau într-o constituţie net superioară spiritualiceşte indivizilor din palmaresul său. Poate tocmai această rarisimă calitate îi îndemna pe regizori să-l distribuie adesea la roluri negative, sau, să zicem, la tipi departe de a fi desăvârşiţi, uneori chiar reprezentanţi distinşi ai perfidiei întruchipate. Şi Todorov îi înnobila cu lumina sa lăuntrică, imprimându-le o strălucită amprentă de bestialitate… senină („Comoara Braziliei”, „Nota zero la purtare” şi, mai ales, „Intrigă şi iubire”). Cred că cel mai mult s-a apropiat de firea şi de esenţa lui Ilie Todorov regizorul Ion Ungureanu, când l-a distribuit la rolul magistral al lui Pafnutie în spectacolul „Radu Ştefan – întâiul şi ultimul” – o străfulgerare de inteligenţă şi ironie. Nu este exclus că Aureliu Busuioc, care cunoştea bine trupa, să fi scris acest rol anume pentru Ilie Todorov – prea mare era potrivirea.

Oamenii care l-au cunoscut îndeaproape – cei ai casei, prietenii şi colegii – ştiu cât de mult era obişnuit, uzual şi unanim acceptat, ştiu cum cârnea nasul, ca un copil bosumflat, dacă nu-i convenea măcar un flecuşteţ, dar tot ei ştiu cum i se înmuiau trăsăturile feţei şi se netezeau, străluminate, la vederea unei femei frumoase. Atunci diavolul de adineaori lua chipul angelic al unui mieluşel, iar biata victimă intra în cătarea hipnotizantă a ochilor lui, decoloraţi pentru moment. Numai scena sau femeia îl puteau transfigura în asemenea măsură.

Şi, dacă îngăduiţi, voi recapitula şi două cazuri nostime, care-l reprezintă pe de-a-ntregul.

Intra în curtea Teatrului „Luceafărul” Vasile Bodrug, proaspăt absolvent al Institutului de Arte şi actor de două săptămâni – sigur şi încrezător că teatrul a fost înfiinţat pentru el, că toate rolurile principale sunt scrise pentru el şi că toate florile de pe lume, mai devreme sau mai târziu, tot în braţele lui vor ajunge. Şi dă nas în nas cu directorul artistic al teatrului (în rol – Ilie Todorov).

– Bună ziua, Ilie Vasilevici! îşi desface, înseninat, braţele tânărul actor.
– Bună, băiatule, răspunde mai puţin entuziasmat directorul, tocmai mă gândeam zilele astea la dumneata…
– Asta-i foarte bine, Ilie Vasilevici!
– Asta-i foarte rău, băiatule.

Altă dată, în culise, s-a stins lumina pentru o schimbare de decor şi Ilie Todorov, care întârzia la intrare (i se mai întâmpla), venind în fugă, s-a ciocnit pe întuneric cu Gheorghe Urschi, actor tânăr şi el, dar nu chiar ca Vasile Bodrug. Tot prin întuneric, Todorov şopteşte un speriat „pardon!”, se reaprinde lumina, el vede cu cine s-a ciocnit şi de la cine şi-a cerut scuze, strecoară printre dinţi un „Prokleatie!” şi pleacă în scenă.

Şi în cele peste două duzini de spectacole pe care le-a montat, regizorul Ilie Todorov a căutat să scuture, dacă nu să sfarme, standardele teatrale, să treacă cu buldozerul peste schemele şablonarde cu care alţi regizori au hrănit publicul o viaţă întreagă şi au adus-o bine merci. El s-a pronunţat în mod neabătut ca un adept al teatrului experimental şi nici o lucrare de a lui nu s-a înscris şi nu se înscrie nici azi în „corsetul” tradiţionalului. Filistinii şi puritanii vociferau că în montările lui Todorov Vişnevski nu e Vişnevski, Fonvizin nu e Fonvizin şi Caragiale nu e Caragiale. Ba erau. Erau, în viziunea regizorală a lui Ilie Todorov. El nu putea juca aşa, cum jucau alţi actori. Şi – să-l picuri cu lumânarea! – nu putea monta ca alţi regizori. Nu putea face nimic ca toată lumea. Numai nu ca toată lumea. Chiar cu riscul asigurat că va sări peste cal şi va face lumea ca nelumea. Chit că a trebuit să încerce şi gustul amar al eşecului. Artiştii mari n-au fost feriţi niciodată de eşec, vorba lui Radu Beligan: „Vai, ce frumoase eşecuri!…”. Numai cabotinii şi mediocrităţile au pendulat întotdeauna între „bine” şi „binişor”.

În acele clipe, grele pentru el, venea la căminul prin care au trecut toţi luceferiştii de atunci (cei de astăzi nu au nici atât). Venea să mai stea la taclale până în ziua albă cu Pavel Sabin şi Dumitru Margine – acum, ACOLO, ştiu că tot se întreţin. Îl invitau şi pe Serafim Saka, pe post de moderator. Mă mai chemau şi pe mine, pe post de chibiţ. Eram acceptat cu două condiţii: să nu mă amestec în vorbă şi să vin cu borcanul.

În tinereţea noastră, a lui – coaptă, a mea – verde de tot, nu mi-a fost deloc uşor cu el. Dar cred că nici unui actor din cele trei teatre, în câte a montat, nu i-a fost uşor cu regizorul Ilie Todorov. Nici prietenilor lui apropiaţi, cu care mergea la o partidă de volei sau de ping-pong, ori la pescuit, sau în vacanţă, nici lor, la repetiţii, nu le era uşor cu el.

Poate, mai ales, lor. Pentru că maniera lui era să înfrângă actorul, să şi-l supună şi abia pe urmă să modeleze din el ceea de ce avea nevoie în spectacolul respectiv. Într-un timp, la începuturi, îmi părea chiar că mă duşmăneşte. Dar faptul că m-a distribuit în primele sale trei spectacole montate atunci la „Luceafărul” („Comoara Braziliei”, „O noapte furtunoasă” şi „O istorie nocturnă”) pe mine, un student, un neisprăvit, părea a fi un argument în favoarea mea. „Putea să ia alt actor, că are de unde – ce vrea de la mine?” – mă tot întrebam. Iar când cineva din actori îi cerea seamă în mod direct, din scenă – în sală, de ce l-a preferat tocmai pe Urschi, Todorov striga tare, să audă toată lumea: „Da nu eu l-am luat, Ungureanu mi l-a băgat!”. Şi un râs sănătos, general trecea cu buretele peste toate conflictele de moment. Avea un râs foarte molipsitor, îşi dezvelea toţi dinţii şi toate măselele în hohote irezistibile, un râs care făcea să răsune tot teatrul şi să dea buzna, alertaţi, croitorii şi portarul. Dar era cumplit şi la mânie. Şi nu cuteza nimeni să se pună cu el în poară sau măcar să-l tragă de mânecă, pentru că acel cineva era trecut imediat în tabăra duşmană, ba chiar lua locul duşmanului şi devenea el ţinta rafalelor de lavă ce gâlgâiau în craterul vulcanului.

Trupa „Luceafărul”-ui trebuia să întreprindă la Moscova un turneu, în care lovitura forte urma să o dea spectacolul „O tragedie optimistă”, montat de Ilie Todorov, deşi lucrurile se petreceau pe vremea domniei lui Sandri Ion Şciurea. Şi – vechea meteahnă a moldovenilor – de a vedea în orice lucru neprevăzut activitatea subversivă a cuiva, îi era eminamente proprie lui Ilie, deşi provenea din viţă de bulgari, ori, poate, tocmai de aceea. Grigore Grigoriu (pe atunci – tânărul, astăzi – regretatul), trecuse probele şi fusese „omologat” de către Emil Loteanu (ah, ce regretaţi celebri!) la rolul lui Loico Zobar în „Şatra”. În „…tragedie” Grig juca unul din cei doi marinari, care debitează textul de la portale. Gardurile Moscovei erau încovoiate de afişele noastre, microbiştii de teatre ţâţâiau cu biletele în mâini, Loteanu de pe platoul de filmare arunca asupra noastră tunete şi fulgere (ştiu chiar şi unele îmbinări de cuvinţele), patru actori disponibili se oferă să-şi facă serviciul la marină timp de două săptămâni (inclusiv autorul acestor rânduri, care, fireşte, era de partea cineaştilor şi a lui Grigoriu), Todorov îi respinge cu îndărătnicie pe tuspatru, sub pretext că nu sunt buni şi nu se potrivesc. Scandal! Vine ministrul de atunci al Culturii (mai contează oare – care anume?), îşi expune foarte vag punctul de vedere şi primeşte din partea lui Todorov un categoric: „nu văd nici o logică în considerentele dvs.!”. Ministrul, ce-i drept, mai auzise o asemenea vorbă. Dar Todorov nu era nici măcar prim-regizor. Adică, a fluierat în biserică! Şi aici a sărit să salveze situaţia (de fapt, l-a salvat şi pe Todorov, şi pe Grigoriu, dar şi situaţia) Sandri Ion Şcurea, care a confirmat adevărul că luceferiştii puteau trece peste anumite ostilităţi, ca să-şi dea mâna la nevoie. El a strigat: „Ia sâgraiu za Grigoriu!” („Eu voi juca în locul lui Grigoriu!”). Şi toată trupa, mişcată de acest gest, a tăcut, iar ministrul, potolit şi el cât de cât, i-a spus lui Todorov la plecare: „Dorogoi moi, esli vî ne budete videti loghiki v slovah ministra, to mî s vami ne srabotaemsea.” („Dragul meu, dacă n-ai să vezi logică în spusele ministrului, n-o să mai putem conlucra”.) Şi n-au mai putut. Nu zăbavă, ministrul a fost demis, iar Ilie Todorov încă mulţi ani la rând a avut cu ce-i bucura pe iubitorii de teatru.

Prin anii ’80, scosesem şi eu vreo trei cărţi de proză, mi se jucau şi două piese, fusesem primit în Uniunea Scriitorilor, iar teatrul nu-mi lăsa timp liber aproape deloc. Şi a trebuit să fac alegerea: ori-ori. Era pe vremea domniei lui Todorov. Am plecat. Poate şi de răul lui, într-un fel. Dar duşman nu mi l-am făcut. Mai mult chiar. Peste ani, când viaţa i-a aplicat o lovitură stupidă şi când neprietenii lui (sigur că i-a avut) îşi frecau palmele de bucurie, am sărit ca un zmeu.

…Ilie nu mai este. Dar sunt atâţia actori, care au trecut prin „şcoala lui Todorov” şi care astăzi, ba într-un spectacol, ba în altul, ne surprind cu o intonaţie, pe care n-o aşteaptă o ureche obişnuită, mijlocie. Sunt mai mult decât sigur că şi ei, ca şi mine, îşi amintesc cu recunoştinţă de Maestru. Îi simt lipsa. A lui şi a acelei sudalme, care ne mobiliza. Acel neuitat şi legendar „Prokleatie!”

Sursa: Vipmagazin.md

NICIUN COMENTARIU

LĂSAȚI UN MESAJ