RSS Feed

Trădarea Basarabiei de la Bucureşti

0

ianuarie 28, 2010 by Românism

Trădarea la români
O carte socanta scrisa de istoricul timisorean Mircea Balan mi-a inspirat acest titlu: “Tradarea la romani”. Pentru ca intotdeauna m-am simtit mai aproape de “homo faber” decat de “sapiens”, voi incerca sa demonstrez, prin fapte, ca si azi, precum in trecut, continuam sa tradam.

Dupa Revolutie – al carei Stat Major a functionat in balconul Teatrului National si nu al Operei, cum eronat, cultural, istoric, national si administrativ se mai exprima unii (eroarea este cu atat mai grava cu cat nici un “artist liric” nu a participat la ea) -, deci dupa Revolutie, la chemarea ministrului Culturii din Basarabia – Ion Ungureanu – am plecat de la Timisoara la Chisinau, m-am inscris in Frontul Popular din Moldova si am participat la toate actiunile organizate atunci de acesta. Ion Ungureanu luase decizia ca timp de doi ani, pentru invatarea limbii romane literare, regizorii basarabeni sa lucreze in teatrele din Romania, iar acolo sa lucreze numai regizori de dincoace de Prut. Recucerirea limbii romane era o actiune fundamentala pentru renasterea constiintei nationale a basarabenilor. Din nefericire la Bucuresti acest proiect nu a primit tot sprijinul de care avea nevoie. Cei care ne conduceau atunci erau prinsi intr-o isterizanta lupta pentru putere si nu vedeau “padurea de copaci”. Consider ca aceasta lipsa de reactie, de sprijin, alaturi de multe altele a fost unul din actele de tradare a interesului nostru national. Ca director al Teatrului “Luceafarul” din Chisinau i-am invitat pe toti regizorii importanti ai tarii sa monteze acolo. N-au venit. Atunci fiecare isi cauta interesul in alte puncte cardinale… “Postmodernismul”, voluntar sau involuntar si-a perfectionat formele de evaziune. Conturul unor valori eterne e atenuat subtil in numele individului planetar, o utopie, precum a fost cea a comunistului.

Zidul Berlinului s-a mutat la Prut

Recunoasterea independentei Moldovei de catre Romania, pornita din bune intentii, a fost de fapt un act involuntar de tradare a interesului national. Frontul Popular din Moldova lupta pentru limba romana, tricolor, grafia latina si unire, nu pentru separare. “Podul de flori” era un cap de pod spre Bucuresti si proiectul sau era Unirea, nu “colaborarea”. Romania nu era condusa de barbati care sa doreasca atat de puternic intregirea tarii incat aceasta dorinta sa nasca in ei curajul actiunii. Traditionala frica de Moscova, Bucurestiul o disimula cu “intelepciuni” diplomatice. Sunt convins ca presedintele de azi al Romaniei ar fi indraznit sa actioneze. Exista in Basarabia un curent, un val, pe care puteam urca si naviga in directia aceasta. Atunci totul pleda pentru actiune: un context european euforizant dupa caderea zidului Berlinului; dezmembrarea Pactului de la Varsovia; puciul de la Moscova si starea de grogy creata de dezmembrarea Uniunii Sovietice; Armata a XIV comandata atunci de generalul Netkaciov era o turma imprastiata in care fiecare “oaie” urmarea ce se mai poate fura si vinde; ofiterii rusi ai fostei Republici Sovietice Moldovenesti erau dezorientati si lipsiti de orice perspectiva materiala in Rusia, dispusi sa ramana angajati in noua armata a Moldovei creata de Ion Costas, un unionist declarat.

Smirnov fusese arestat de luptatorii Frontului

Cand in primavara anului 1992 generalul Costas a atacat Tiraspolul pentru ca refuza sa se supuna Guvernului de la Chisinau, putea cuceri Transnistria dar, indecis si fricos, presedintele Snegur l-a oprit pe malul drept al Nistrului cu toate ca Smirnov fusese arestat si adus la Chisinau de cativa luptatori ai Frontului Popular. Dintr-o sursa de incredere am aflat ca ofensiva lui Costas a pornit incurajata si de generalul Netkaciov: “Atacati, mai! Atacati, de ce stati?” Cand generalul Costas a divulgat in presa adevarata cauza a retragerii, a infrangerii, Snegur l-a destituit si l-a mutat la Ambasada Moldovei la Bucuresti. Este important sa stim ca elita lucida a intelectualitatii ruse din Chisinau avea o atitudine realista sau cel putin oportunista recunoscand ca basarabenii sunt romani si e normal sa doreasca sa se uneasca cu tara.

Deputatii rusofoni si-au amintit ca stiu romaneste

Dupa puciul de la Moscova din august 1991, Parlamentul din Chisinau s-a intrunit intr-o sesiune de urgenta convocat de presedintele Alexandru Mosanu. In sedinta aceea, ca prin farmec, toti deputatii rusofoni si-au amintit ca stiu “moldoveneste” si au vorbit toti numai romaneste. Se speriasera si schimbau macazul din mers. In clipa in care vicepresedintele parlamentului, poetul Ion Hadarca, a propus adoptarea imnului de stat “Desteapta-te Romane” nimeni n-a protestat, nimeni n-a fost impotriva. Daca atunci Ion Hadarca se putea sprijini pe “barbatii” din Bucuresti si ar fi propus unirea, nimeni n-ar fi indraznit sa voteze impotriva pentru ca, la propunerea unionistilor, s-a votat deschis, la vedere. Faptul istoric ca poetul Ion Hadarca n-a simtit in clipa aceea ca se poate sprijini pe “fratii” din Bucuresti il consider un alt act de tradare nationala. Eliminarea Romaniei de la Nistru Dupa retragerea lui Costas de pe Nistru, Romania a facut parte din comisia cvadripartita insarcinata sa negocieze conflictul transnistrean alaturi de Rusia, Ucraina si Moldova. Reprezentantul nostru, un profesionist indiscutabil, avea o detasare, o neutralitate, de parca l-ar fi trimis ONU in Banglades. Innebunit de durere, de atitudinea Romaniei, Ion Ungureanu urla: “Mai suntem un neam de slugi. Calcati pe varfuri in propria voastra tara ca sa nu-l deranjati pe cel care a ocupat-o hoteste”. Cata dreptate avea acest minunat ministru al Culturii! Azi, eforturile presedintelui Traian Basescu intr-un context international total schimbat, de a fi parte in negocierile pentru Transnistria nu pot repara neghiobia, tradarea istorica, a celor care in urma cu 13 ani isi ascundeau lasitatea in spatele incapacitatii de actiune si a perceptelor diplomatice. Decizia cu care au actionat tarile baltice este pilduitoare si dovada concreta ca se putea. In Parlamentul Moldovei din 1992 existau 60 de deputati agrarieni, toti romani moldoveni proveniti din nomenclatura comunista a colhozurilor si sovhozurilor. In hotelul in care erau cazati, in fiecare zi, unionistii in frunte cu Grigore Vieru umblau din camera in camera sa-i convinga pe acestia sa voteze in Parlament unirea. Li s-a promis ca Romania de dincolo de Prut le va asigura o situatie materiala pentru ei si familiile lor, viagera. Din nefericire, la Bucuresti, iar nu s-au gasit “solutii”… Azi dupa 15 ani de hotie democratica putem realiza ce putin ne-ar fi putut costa acest targ politic cu cei 60 de deputati.

Cum a refuzat Iliescu Unirea

In 1859, in zilele premergatoare Unirii Principatelor, pasoptistii au fost mai intelepti, mai decisi si au votat Unirea si prin cumpararea votului unor deputati. In 1992, cine a refuzat propunerea basarabenilor, a tradat. Cineva care se lupta sa ajunga in fruntea unei tari si nu are o mentalitate de cuceritor este dator sa renunte si sa il lase pe altul sa conduca. Cele relatate mai sus se intamplau cand presedintele Mircea Snegur era inconjurat si consiliat de intelectuali unionisti care ii sugerau, ii impuneau chiar, idei si actiuni romanesti. In aceste conditii, Mircea Snegur face in februarie 1992 o vizita la Bucuresti si are discutii cu presedintele tarii. Fostul meu coleg de banca din Oradea, Dan Martian a asistat la o discutie pe tema Unirii si mi-a relatat-o. Pentru adevarul istoric, pentru “Basarabia, o inima crescuta in afara pieptului tarii” (Grigore Vieru) ma simt obligat sa relatez aici un fragment esential din acel dialog: “- Presedintele Ion Iliescu: Ei cine o sa faca unirea va intra in istorie. – pauza… – Presedintele Mircea Snegur: Hai s-o facem noi domnule presedinte… – pauza… pauza lunga fara raspuns…” Oare cine trebuia sa raspunda? Sunt convins ca daca in acel moment domnul presedinte Ion Iliescu ar fi spus hai, Mircea Snegur l-ar fi urmat. Un sef de stat, daca nu are o mentalitate si de condotier, cand situatia o cere, este dator in numele interesului national sa renunte. Ii datorez ca regizor de teatru domnului Iliescu respect pentru protectia pe care mi-a acordat-o inainte si dupa ‘89, dar tin sa repet: pentru mine, reintregirea tarii era mai importanta decat libertatea sau democratia. In constiinta mea, domnia sa ca presedinte al Romaniei e vinovat pentru ca n-a indraznit sa-si asume aceasta raspundere intr-o clipa istorica, cand functia il obliga.

Autor: Ioan IEREMIA, regizor, fost director al Teatrului National din Timisoara, articol din 21 iunie 2005 – ziarul Ziua


0 comments »

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*

Caută

Comentarii Recente

ChatVorbește instant cu noi !+