Transnistria mon amour?…

0
33

Memorandumul de pe hârtie şi realităţile de pe teren
Dan Dungaciu

„Ieri noapte am băut cu ruşii… Era să mor.
Azi dimineaţă m-am trezit… Mai bine muream ieri!”
(din memoriile nepublicate ale unui diplomat-negociator occidental)

Abundă semnalele care indică faptul că ”soluţionarea” conflictului transnistrean este subiect intens de dezbatere. Cele şase întâlniri Putin – Voronin, vizita preşedintelui ucrainean în R. Moldova, diverse eliberări din funcţii la Chişinău, biletul de avion pentru Valeriu Pasat, declaraţii recente ale unor înalţi funcţionari europeni, iminenta soluţionare a chestiunii Kosovo şi multe altele sugerează aşa ceva. Undeva, în spatele cortinei, actori importanţi şi mai puţin importanţi ai scenei (geo)politice regionale dezbat viitorul statut al Transnistriei în statul reintegrat.
Unii o fac având interese directe, statale sau personale, alţii – mize conjuncturale şi fără legătură directă cu zona. Unii negociază cinic având conştiinţa limpede că „soluţia” va fi orice numai soluţie reală nu, dar realpolitik-ul prevalează întotdeauna, mai ales când e vorba despre ţărişoare aproape anonime. Alţii se îmbată cu iluzia – precum „tovarăşii de drum” de altădată – că lucrurile vor merge spre bine. Pe alţii, pur şi simplu, nu îi interesează consecinţele, numai rezultatul, căci bagajele stau pregătite pentru a porni, cu gloria de rigoare, spre alte mări şi zări ale nenorocirii şi nedreptăţii umane. Căci sunt multe.
Pe scenă însă, şi nu în spatele ei, lucrurile par să stea altfel. Realităţile de pe teren s-au schimbat cu o rapiditate mai mare decât imaginaţia negociatorilor, iar permisibilitatea pentru orice vine „de sus” este incomparabil mai mică decât în 2003. Dificultatea nu constă astăzi în găsirea „soluţiei”, cât în implementarea ei.
Chişinăul stă astăzi sub semnul acestei tensiuni care, pe termen scurt şi mediu, îi va redesena profilul puterii politice. Înainte de a vedea cum poate el reacţiona şi care sunt posibilele linii de mişcare să-i inventariem, rapid, prestaţia anterioară.

Mai multe strategii, nici o strategie
Ca proiect de politică externă, liniile majore pe care Chişinăul s-ar fi putut plasa în ultimii ani în relaţie cu problematica transnistreană nu sunt atât de multe.
1. Rezoluţiile OSCE. Îndeplinirea Rezoluţiilor OSCE de la Summitul din 1999 de către Federaţia Rusă a fost unul dintre argumentele Chişinăului vreme îndelungată. Un argument comod, utilizat însă chiar şi atunci când devenise limpede că e neconvingător. A fost iniţial minat de contraargumentele Moscovei după care rezoluţiile ar fi fost îndeplinite şi, în plus, şubrezit de următoarele rezoluţii ale aceluiaşi OSCE care, parcă ruşinată de ceea ce a făcut la Istanbul, a revenit ulterior la formule mai puţin contondente la adresa Rusiei. Argumentul a pierdut, treptat, orice putere de convingere şi capacitate de mobilizare. Chişinăul mai continuă să îl folosească, inerţial, chiar dacă aproape nimeni nu mai credea în el.
2. Argumentul suveranităţii. Constatând eşecul, unele voci au sugerat la un moment dat schimbarea repertoriului diplomatic. Nu rezoluţiile OSCE trebuie să fie argumentul forte al Chişinăului, ci suveranitatea statului R. Moldova. În numele acestei suveranităţi, R. Moldova trebuie să argumenteze oriunde s-ar afla şi la orice tribună diplomatică ar putea accede. Nu a fost să fie. Argumentul, deşi invocat, nu a devenit niciodată proiect coerent de politică externă.
3. Argumentul NATO. Scenariul NATO sau scenariului de tip georgian ar fi fost mai degrabă utilizat ca scenariu de răspuns la inflexibilitatea rusă. Exasperaţi de cinismul Moscovei şi de refuzul ei de a-şi retrage trupele, liderii de la Chişinău ar fi putut deschide, în subsidiar, şi această linie de diplomaţie publică, într-o primă instanţă. Nu a fost aşa. În realitate, liderii de la Chişinău nu au fost niciodată, şi nu sunt nici acum, exasperaţi de Moscova! Nu au vrut să fie niciodată georgieni – pe ai căror lideri îi dispreţuiau sau considerau inconştienţi în relaţia cu Rusia – sau baltici. „Efectul Stockholm” la nivelul decidenţilor de la Chişinău a fost, cu rarisime excepţii, regulă politică de la independenţă încoace.
În esenţă, această linie de diplomaţie publică consta în accentuarea propensiunii spre NATO a populaţiei din R. Moldova – remarcabilă ca potenţial în condiţiile în care discursul despre NATO e tabu la nivel oficial -, conservarea acestei orientării şi utilizarea ei ca armă de negociere. Ideea nu este a implicării NATO în soluţionarea conflictului transnistrean, ci pregătirea unei eventuale renunţări la neutralitate. Faptul că acest scenariu ar fi trebuit negociat cu parteneri occidentali este evident. La fel de evident este însă că înainte de orice negociere trebuia pregătit terenul – studii nonguvernamentale despre efectele benefice ale integrării în NATO în termeni economici, investiţionali, analize comparative cu alte ţări care au urmat acelaşi patern etc. Evoluţiile au arătat însă că această variantă nu a fost niciodată nici măcar ipotetică. Şi nici nu va fi.
4. Dreptul internaţional. Argumentul dreptului internaţional ca linie principală de atac diplomatic, inclusiv demararea unor procese internaţionale, a fost cel mai bine exprimată de Raportul Biroului de Avocaţi din New York, dar şi preluată în analize de alţi experţi. Decizia CEDO din 2004 în care Federaţia Rusă a fost acuzată explicit ca agresoare în conflictul transnistrean este parte a acestui pachet. Deşi invocată la Chişinău, această linie de argumentare nu a căpătat niciodată consistenţa unui proiect. În treacăt fie spus, dacă ar fi de identificat reproşul cel mai mare care s-ar putea aduce Chişinăului oficial în ultimii ani în raport cu chestiunea transnistreană, acesta ţine indiscutabil de nefructificarea plenară a Raportului avocaţilor americani. Pentru o asemenea ratare cineva ar fi trebuit să plătească, fie că motivele sunt inconştienţa sau lipsă de profesionalism, fie altele, mai grave, dar egale ca efect.
Ideea în jurul căreia pivotează Raportul este cea a dreptului la autodeterminare, care trebuie clarificat şi asumat ca atare în practica internaţională. Subiectul autodeterminării este „poporul”, iar acesta trebuie definit cu claritate. Dacă acesta nu există, dreptul la autodeterminare se suspendă. Pe cazul Transnistriei, argumentul autodeterminării cade, pentru că nu avem de-a face cu un popor.
O campanie internaţională declanşată din concluziile Raportului avocaţilor americani ar fi fructificat eforturile acestora în această direcţie. Nu a fost să fie, iar reproşul s-a auzit nu o dată la Chişinău. În realitate însă, ceea ce s-a sesizat mai puţin în această dezbatere, este că principalul contraargument împotriva Chişinăului într-o eventuală campanie bazată pe Raportul avocaţilor americani era tocmai… ideologia sa oficială. Adică cea moldovenistă, pe care acesta şi-o asuma cu sârg şi cu inconştienţă. Nu o vom repeta-o îndeajuns: ideologia moldovenistă este cea mai separatistă idee vehiculată dincolo de Prut, pentru simplul motiv că permite Tiraspolului să argumenteze în oglindă. Inclusiv în cazul Raportului avocaţilor americani. Argumentul cu definirea obiectivă a unui popor în dreptul internaţional şi care ar face problema independenţei Transnistriei caducă în lipsă de „popor” este minat sistematic de eforturile moldoveniste de la Chişinău care inventează de zor etnii şi limbi. Iar eventuala „soluţie” la care ar recurge Chişinăul oficial, respectiv trecerea la argumentele subiective – autodefinirea identitară – ca mod de definire a poporului ar submina puternic argumentul iniţial aplicat „poporului” transnistrean…

Transnistria sau copilul cu mai multe moaşe. Şi care nu se iubesc între ele…
Cu toate avantajele sau dezavantajele lor, nici unul dintre aceste proiecte nu a fost însă asumat până la capăt şi nici susţinut coordonat de către diplomaţia oficială sau publică a Chişinăului. Practic, astăzi nu există o poziţie clară şi articulată a Chişinăului în raport cu problematica transnistreană. În plus, nu mai e deloc clar cine vorbeşte pentru ea şi cine exprimă Chişinăul în această chestiune. Şi aici e nodul chestiunii. Problema diplomaţiei R. Moldova nu stă atât în calitatea personalului – şi ea comentată critic nu o dată de către specialişti şi cu bune temeiuri – cât în confuzia evidentă şi întreţinută a competenţelor. Între atribuţiile de pe hârtie şi realităţile efective este o prăpastie pe care numai o bună înţelegere a realităţilor din R. Moldova o poate face comprehensibilă. Altminteri, comentatorul extern sau diplomatul se blochează inevitabil.
Cazul transnistrean este emblematic. Când cea mai importantă problemă a statului – definită aşa de preşedintele lui – este pusă în sarcina unui consilier pe politică internă, cu ignorarea aproape ostentativă a Ministerului de Externe şi a purtătorului legitim de mandat, devine evident că organigrama guvernamentală trebuie citită în realitate altfel. Adică pe dos. Că orice stat negociază pe multiple planuri este evident, dar aceste planuri sunt coerente, cooperează şi, mai important, se coordonează la un punct. Ceea ce la Chişinău nu pare deloc a fi cazul.
Reacţiile în acest caz de ignorare a atribuţiilor, şi nu e doar cazul MAEIE, au fost bizare din orice perspectivă instituţională modernă. În loc de tentativa pentru a reinstaura birocratizarea bună a instituţiilor statului, am asistat, în schimb, la riposte neasumate public şi dublate de tentative de a cuceri sau recuceri simpatia celui care ţine în pumnul său puternic toată organigrama. Respectiv, a şefului statului. Mai pe şleau spus, când atribuţiile unora intre guvernanţi au fost încălcate, reacţia acestora a fost de cele mai multe ori nu instituţională, ci personală: dorinţa de a convinge mai mult, de a (re)intra în graţiile conducătorului, de a deveni ei favoriţii şi de a putea submina ei echipa / echipele considerate adversare. Geografia acestor distribuţii de putere nu este foarte clară, dar profilul simpatiilor sau antipatiilor din cercul puterii de la Chişinău au răzbătut uneori în presă.
Astăzi asistăm la o schimbare. Luptele din spatele scenei puterii de la Chişinău au fost până acum bătălii pentru obţinerea acreditării prezidenţiale. Aproape de fiecare dată a câştigat acelaşi pol de putere. De acum înainte, bătălia nu se va mai petrece doar în spatele scenei. Va coborî în „public”: nu atât în parlamentul sau guvernul republicii, cât în interiorul partidului de guvernământ.

Reconfigurarea spaţiului puterii şi cele trei fisuri din Partidul Comuniştilor
Că Partidul Comuniştilor nu se poate şi nu se va putea reforma niciodată este o evidenţă de care numai cine nu a vrut să o vadă nu a văzut-o. Şi această realitate poate fi developată mai bine prin câteva evoluţii, veritabile fisuri, care, discret sau nu, se petrec la nivelul partidului de guvernământ.
Prima fisură este cea de la nivelul liderilor guvernamentali şi a celor din cercul de putere, afiliaţi direct sau indirect Partidului Comuniştilor. Cum am văzut deja, cearta pentru supremaţie şi „intrare” la lider a marcat evoluţia politică de la Chişinău. Astăzi, pusă în faţa unui test major în chestiunea transnistreană şi confruntată cu declin politic evident, „echipa” puterii intră într-o etapă nouă. Dacă ne învaţă ceva istoria – şi nu ne învaţă de regulă foarte multe – este că beneficiarii şi perdanţii oricărui eveniment semnificativ sunt personajele de pe scenă, nu cei din spatele ei, chiar dacă, deseori, nu sunt ele artizanii acelor evenimente. De aici riscul pentru guvernanţii de la Chişinău. Indiferent care ar fi atitudinea lor personală sau prestaţia de până acum, ei, şi nu sforarii nevăzuţi, vor fi eventualii încasatori sau beneficiari ai „soluţionării”. Ei, şi nu sfetnicii apropiaţi ai preşedintelui, vor fi traşi la răspundere şi arătaţi cu degetul în cazul unei vânzări evidente. Dacă nu azi, mâine cu siguranţă.
Cum vor reacţiona aceştia devine extrem de important. Ei sunt, în general, oameni tineri. Indiferent de gesturile de până acum, conjuncturale, obediente etc., destinul lor politic ar trebui să înceapă cu adevărat de acum încolo. Eventual, chiar în 2009. Aici este dilema şi sub această sabie a lui Damocles stau liderii politici de pe scena de la Chişinău. Pana s-a creat. Calculele încep să se (re)facă, echipele să se regrupeze, interesele să se disipe. Cum vor reacţiona fiecare dintre ei urmează să vedem.
A doua este adâncirea fisurii dintre preşedintele Partidului Comuniştilor – până mai ieri figură sacrosanctă – şi liderii de partid informali sau formali, nu neapărat implicaţi direct în actul guvernării. Numirea lui Veaceslav Iordan drept candidat la primăria Chişinăului şi eşecul evident al partidului în teritoriu au accentuat această pană. Revoltele sunt iminente. Diversele facţiuni din partid pot fi ţinute în frâu atunci când partidul merge bine, dar nu atunci când partidul se îndreaptă spre eşec, iar eşecul a fost estimat anterior de unele voci care au trecut neascultate. Acum vine vremea bilanţului, iar eşecul trebuie asumat. Dacă cineva s-a înfruptat masiv din laurii victoriei, cineva trebuie să se înfrupte şi din turta amară a înfrângerii. Adică să plătească. Conştiinţa că partidul merge spre dezastru şi că cei care îl conduc sunt vinovaţi de asta este a doua mare fisură.
A treia fisură este cea între liderul Partidului Comuniştilor şi teritoriu, adică instituţiile locale. Tehnic vorbind, este o fisură la nivelul verticalei puterii şi care lasă un loc gol între liderul maximus şi cei care trebuie să îi implementeze voinţa pe teren.
Mai concret. Dacă în perioada apogeului Partidului Comunist şi al preşedintelui Voronin acesta era suficient să murmure doar, căci cei din jurul său se grăbeau să-i citească pe buze şi să transmită de urgenţă dorinţele la orice nivel, astăzi lucrurile se schimbă. Şubrezirea verticalei puterii înseamnă de fapt că nu mai există acele structuri intermediare – instituţii de forţă, juridice, economice etc. – dispuse fără rest să transmită şi eventual să implementeze dorinţele / ordinele cele mai înalte. Încep gripajele instituţionale. Canalele se blochează, oamenii se recuză ambiguu, răspunderile se disipă, telefoanele nu mai răspund, ordinele nu se mai execută „întocmai şi la timp”. Chiar fără să fie explicită, rezistenţa va fi tacită. De aici înainte, pentru ca ceva să fie implementat la nivel local, liderul va trebui să intervină personal.
Fenomenul nu este necunoscut şi nici singular. În acest caz, se formează o „gardă pretoriană” care, loială încă liderului, va avea şi însărcinarea să implementeze pe teren ceea ce acesta vrea. Consecinţe? Acumularea din ce în ce mai mare a puterii în mâna liderului, fără intermediari, de data asta. Concomitent, alienarea altor membrii de partid sau foşti loiali de la nivele executive sau locale, care devin acum marginali sau inutili. Verticala puterii se destramă, căci totul începe să depindă de un singur om şi aliaţii săi cei mai apropiaţi. Verticala puterii se transformă în ciocanul puterii.
Date fiind aceste evoluţii, oricât de paradoxal ar suna, de acum înainte şi până în 2009, pe scena de la Chişinău un rol esenţial în reconfigurarea puterii îl vor avea liderii formali sau informali ai Partidului Comunist în confruntarea lor directă sau indirectă cu cei pe care îi consideră vinovaţi de eşecul intern şi extern al unui partid considerat fără fisură.

În loc de concluzii
Transnistria devine astăzi subiectul cel mai fierbinte pe agenda R. Moldova, iar efectele se resimt la toate nivelele.
Pe plan intern, miza Transnistria devine – cuplată cu evoluţiile electorale recente – elementul care va reconfigura spaţiul puterii de la Chişinău, căci fiecare dintre actorii care joacă acum pe scenă va trebui să ia o decizie. Vechi alianţe şi loialităţi se pot prăbuşi, şi altele pot să apară. Linia orizontului devine, de fapt, un singur punct: 2009. În lumina acestui „orizont” vor gândi şi acţiona actorii politici individuali sau colectivi.
La nivel geopolitic, asistăm la o recalibrare diplomatică a regiunii, unde vectorii de politică externă ai unor actori naţionali sau globali se vor ciocni inevitabil. Elementul de noutate este însă altul. Şi anume faptul că interesele naţionale se vor internaţionaliza sau europeniza, iar cele globale vor căpăta haină naţională. Distincţiile devin din ce în ce mai greu de făcut.
Semnalul a fost dat recent la Bucureşti, unde „Europa” a vorbit cu un accent maghiar evident. Dar despre asta, într-un material viitor.
Sursa:http://www.flux.md/c/pr100.php?action=show&idu=21710&cat=Cotidian%20National&rub=Politica&num=93

NICIUN COMENTARIU

  1. Foarte bun textul publicat. Va rog spuneti cine e autorul si de ce nu scrie mai des in Moldova,
    De ce nu se discuta asemenea teme acolo? E super!

  2. Dan Dungaciu este cek mai bun anaist al romanilor pe republica moldova. scrie la flux si a publicat si Moldova ante protas in 2005. E foarte bine informat si are dreptate aproape totdeuna.

LĂSAȚI UN MESAJ