Un festival cu viitor

0
2

În perioada 14 – 21 aprilie 2007, a avut loc la Bucureşti B-EST International Film Festival, ediţia a 3-a (B-EST IFF 2007). Festivalul a fost o competiţie pentru filmele artistice de lung metraj, documentare şi scurtmetraje. De asemenea, în cadrul B-EST IFF s-au desfăşurat şi evenimente colaterale, cum ar fi: Russian cut (vizionarea a trei filme regizate de Nikita Mihalkov – „Bărbierul din Siberia”, „Sub imperiul soarelui”, „Consilierul de stat” -, master-class cu faimosul regizor rus), secţiunea specială 7th Universe, în care au fost proiectate filmele celebrului regizor belgian Gerard Corbiau, „Le maitre de musique” şi „Jose van Dam, 25 years after”, s-au ţinut conferinţe de presă, întâlniri cu producători de filme, regizori şi scenarişti etc.
Republica Moldova a fost prezentă la B-EST IFF 2007 cu patru filme de scurtmetraj: „Un cartuş pentru porumbel”, 2007, regia Valentin Todercan, „Saşa, Grişa şi Ion” , 2006, regia Igor Cobîleanschi, „Unde dai şi unde crapă”, 2006, regia Petru Hadârcă (toate trei realizate la studioul „Moldova-film”), şi „Doamni-ajuti!”, 2006, regia Valeriu Andriuţă (Casa de producţie Kinomm Productions).
Festivalul Internaţional de Film B-EST este unicul eveniment din capitala României dedicat artei cinematografice, având scopul, după mine, să informeze atât profesioniştii, cât şi publicul larg despre tendinţele de ultimă oră din filmul mondial, propunând spre vizionare un program vast şi divers de pelicule din diverse ţări şi continente, iar, pe de altă parte, cred, să impulsioneze creaţia cinematografică din ţară de a depăşi unele bariere (tematice, stilistice) pentru a se încadra în marea familie a cineaştilor lumii. Susţin această idee, pornind de la argumentul că cei doi mari cineaşti, prezenţi la festival, Gerard Corbiau şi Nikita Mihalkov, au declarat, în cadrul conferinţelor de presă, că nu ştiu nimic despre filmul românesc (sic!). Îmi vine greu să-l contrazic pe Corbiau, dar, a mon avis, Nikita Mihalkov ar fi trebuit să-şi amintească măcar ceva, România fiind prezentă la toate festivalurile internaţionale de film de la Moscova de până la 1989. Acelaşi Nikita Mihalkov a venit, şi în trecut, şi în prezent, la Chişinău cu ocazia festivalurilor sau când se proiectau filmele sale, iar de la Chişinău până la Bucureşti, vorba ceea, e o aruncătură de băţ şi chiar dacă ne desparte „cel mai lat râu din lume”, cinematografia nu are hotare. România a avut, o susţin cu tărie, filme competitive şi are şi în prezent creaţii care nu sunt cu nimic mai prejos decât cele ale cineaştilor ruşi, spre exemplu. „Dacii” a avut un succes de invidiat pe tot arealul ex-sovietic, fiind difuzat ani de-a rândul (cu excepţia Republicii Moldova, desigur), iar despre Ion Popescu Gopo şi „omuleţul” său s-au scris nu doar articole, ci şi cărţi. Din câte se ştie, filmele cineaştilor români ajung în prezent şi la Cannes, şi la alte festivaluri de prestigiu, aşa că nu putem vorbi despre o cinematografie absentă, cel puţin, pe harta Europei. Departe de mine gândul să-i reproşez ceva lui Nikita Mihalkov care, la B-EST IFF 2007, s-a bucurat de o mare simpatie. Prezenţa sa în România a fost pe larg mediatizată. Mai ales paginile ziarelor erau pline de interviuri, recenzii, aprecieri aduse creaţiei şi personalităţii sale. Un adevărat regal!
REZISTAŢI FĂRĂ NICI O ŞANSĂ!
Am vizionat în cadrul festivalului mai multe filme – documentare, scurtmetraje, artistice. În mod vădit m-au impresionat două. La care o să mă opresc în rândurile de mai jos. E vorba de un documentar şi un film artistic de lungmetraj. În ambele cazuri, personajele au fost puse în situaţia de a rezista fără nici o şansă, dar de a rezista, o temă, îndrăznesc să afirm, nouă în cea de-a şaptea artă, mai ales dacă mă refer la subiecte.
„37 Uses For a Dead Sheep”, 2006, Marea Britanie, scenariul şi regia Ben Hopkins, imaginea Gary Clarke, este un documentar apreciat şi în plan internaţional. Făcând uz de modalităţile filmului documentar, dar şi de unele procedee ale filmului de ficţiune, autorii ne-au relatat o poveste incredibilă despre o populaţie de kirghizi (a nu se confunda cu kirghizii din Kârgâzstan), circa 2000 de oameni câţi au mai rămas, care locuia în munţii Pamir şi despre care nici n-aş fi bănuit că există, fiindcă ei demult ar fi trebuit să dispară de pe faţa pământului. Dar uite că aceşti kirghizi din Pamir, deşi au fost alungaţi din mica lor patrie istorică, s-au înverşunat să rămână în viaţă şi să relateze în faţa camerei de luat vederi ororile la care au fost supuşi, iniţial, de armata roşie a Rusiei bolşevice, apoi de China socialistă. Fatal ar fi trebuit să le fie şi lungul drum parcurs pe jos din Pamir până în Turcia, unde locuiesc în prezent.
Pentru a avea credibilitate, autorii filmului nu s-au mulţumit doar cu faptul de a-i intervieva pe cei mai bătrâni kirghizi (dar şi pe tineri) care povesteau cu lux de amănunte despre modul lor de viaţă, despre mâncărurile tradiţionale, despre obiceiuri, ci au recurs la reconstituirea unui şir de scene. De exemplu, atacul ostaşilor roşi asupra băştinaşilor. Au venit în miez de noapte, au intrat în corturi şi le-au propus două variante: arma ori otrava. Kirghizii alegeau otrava. De ce? După ce goleau conţinutul sticluţelor, în prezenţa ostaşilor, care imediat părăseau cortul, fiind convinşi că aceştia vor muri, kirghizii înghiţeau iute o băutură tradiţională, numită iaurt, după care vomitau. Un câine care a lins aceste resturi a murit pe loc. Oamenii au rezistat. Bătrânul care povestea acest episod din istoria nescrisă a poporului său, nu acuza, nu era răutăcios, ci doar spunea lucrurilor pe nume. Ceea ce nu înseamnă că aceste istorii erau lipsite de emoţii, mai triste sau mai vesele. Uneori povestitorii zâmbeau, alţii cădeau pe gânduri sau erau îndureraţi, mai ales la amintirea drumului parcurs, când şi-au pierdut turmele de boi, animale indispensabile modului lor de viaţă, şi, mai ales, au murit, în urma bolilor şi a lipsurilor, mulţi oameni. Deşi au în prezent un loc sub soare, mii de fire invizibile îi leagă de Pamirul lor. Pe care-l revăd în vise, îl simt în obiecte, în limba pe care o vorbesc şi în tot ceea ce fac – voluntar sau involuntar, dar cu sufletul au rămas acolo.
„Indigenii”, 2006, Franţa, Marocco, Algeria, Belgia, scenariul Rachid Bouchareb, Olivier Lorelle, regia Rachid Bouchareb, imaginea Patrick Blossier. Filmul acuză modul în care Franţa i-a tratat, în timpul celui de al doilea război mondial, pe algerieni, alţi ostaşi de origine nord-africană care au fost folosiţi în calitate de „carne de tun”, trimişi la moarte sigură în locurile cel mai greu de cucerit, lăsaţi să moară în lupte inegale cu inamicul. Deşi suntem martorii mai multor bătălii, totuşi, nu războiul în sine a constituit obiectul acestui film, ci soarta oamenilor. Înrolaţi în armata franceză fără nici o pregătire, veniţi „din sărăcie”, cum s-a exprimat un personaj, analfabeţi, ei au jurat credinţă patriei (care patrie?), au intonat cu tărie imnul naţional al Franţei, jertfindu-şi vieţile, fără să se întrebe pentru ce? Pe ecran se perindă scene dramatice de atitudine discriminatorie, de înjosire a personalităţii (un om îl înjoseşte pe alt om din simplul motiv că nu este francez – ne este cunoscută „lecţia”!), dar şi de exemple de demnitate umană din partea celor care au fost supuşi umilinţei. Ideea de a rezista fără nici o şansă este laitmotivul filmului.
„Indigenii” a fost apreciat, fiind nominalizat la premiul Oscar 2006, fiind laureat la Premiile Cesar, Franţa 2006 ş.a.
M-aş bucura, dacă aceste sau alte filme notorii ar ajunge şi la cineaştii din Chişinău. Care au şi ei nevoie de o „gură” de aer proaspăt.

autor:Larisa UNGUREANU
sursa:http://www.flux.md/p/index.php?cat=Editia%20de%20Vineri&rub=Cultura&num=18&action=browse

NICIUN COMENTARIU

LĂSAȚI UN MESAJ