Unirea Basarabiei cu România, 2009

7
2

În jurul orelor 10-11 seara ne întoarcem acasă obosiţi de pregătiri şi noutăţi nu prea plăcute referitor la interzicerea fraţilor noştri din Ţara Mamă de a traversa Prutul. Noaptea pe la orele 4.00 mai aveau de trecut Prutul încă o gaşcă de „terorişti” ce „atentează la statalitatea şi suveranitatea statului Republica Moldova”, pe care chipurile le avem şi ne mândrim cu ele, aşa că, trebuie să plecăm acasă să ne odihnim, pentru a ne trezi devreme.

În microbuz, văzând că prietenul meu George Simion aţipeşte între domnişoarele ce stăteau lângă el, l-am lăsat în pace şi nu l-am deranjat, căci a avut o zi mult mai grea ca a mea şi nici domnişoarele nu cred că s-ar fi supărat cu nimic. Când am ajuns în preajma casei mele, îi zic lui George că suntem alături şi trebuia să coborâm.

Deci, coborâm din microbuz şi trecem strada. Ceva ciudat însă era în acel moment, pentru că la aşa oră, de obicei nu stă în stradă atâta lume şi se uită la tine cum traversezi strada. Am observat că şi George se uită în spatele său şi încetineşte pasul, parcă ar aştepta ceva. Eu însă simţindu-mă „stăpân în casă proprie” îmi continui drumul în acelaşi tempo. La un moment dat îmi dau seama că merg singur şi în spate cineva îmi strigă: „Ei, şefu!!” de vreo două ori.

După ce m-am oprit, întors şi privit spre George, care era înconjurat de vreo 4 indivizi în civil cu vârsta cuprinsă între 25-35 de ani, mi-am dat seama că-s securiştii, care vor căuta acuşi „nod în papură”. Apropiindu-mă de ei, îi întreb care-i problema şi de ce ne-au oprit.

Vă rog să prezentaţi actele, îmi zice unul din ei.

Cu ce ocazie? Care-i motivul? Cine sunteţi dvoastră?

Suntem colaboratori ai poliţiei!

Şi unul din ei îmi prezintă mie un portmoneu deschis la care eu îi zic:

Şi? Ce-mi arătaţi aici? Nu văd nimic.

Apoi văd că individul scoate de sub plasa întunecată din portmoneu un act de identitate sau permis, căci am reuşit doar să văd fotografia de pe acel act şi domnul în cauză îl ia înapoi, nici măcar să verific cum îl cheamă, ce act de identitate e, dacă e fals sau nu, etc. În fine, am „dat din mână” şi-l întreb:

Bine, dar care-i motivul? De ce aveţi nevoie de actele noastre de identitate?

În regiune a fost un jaf şi voi doi sunteţi unii din suspecţi.

La acel moment George scoate paşaportul din buzunar şi î-l prezintă. Eu de acasă i-am sugerat să şi-l ia cu sine, pentru că cetăţenii străini, la noi, sunt obligaţi să-l poarte permanent cu ei(am învăţat asta la „Noi şi legea”, la şcoală), de aceea eram sigur că-l are. Tot atunci la şcoală, la aceeaşi disciplină, am întrebat-o pe profesoară, care avea studii juridice: „Dacă ne opresc poliţiştii pe noi, cetăţeni ai Republicii Moldova şi ne cer actele de identitate, ce facem?”. La care Doamna profesoară îmi spune, că „avem 2 soluţii: ori le spunem colaboratorilor de poliţie să ne însoţească până acasă, unde le şi prezentăm actul respectiv, ori, dacă secţia de poliţie e alături, putem merge acolo să ne identifice ei”.

Astfel, ştiind că am dreptul să mă legitimez chiar în casa proprie, i-am sugerat domnilor(dacă se mai poate de spus aşa) să meargă aici la mine acasă şi le prezint tot de ce au nevoie, cu atât mai mult că locuinţa mea era la 50-100 m de la locul respectiv.

Cine ştie unde aici e casa ta? Mergem la comisariat şi te identificăm, îmi spune unul din ei.

Iată aici….şi-i arăt cu mâna spre casă.

Nu! Hai la comisariat şi gata!

Ei bine, hai(căci ce mai aveam de făcut?).

Astfel, ne-am pornit spre comisariat şi tot atunci îmi scot telefonul mobil şi încercam să fac un oarecare apel, să-l anunţ pe cine nu ar fi că m-au ridicat din stradă nişte indivizi în civil, dintre care unul avea un act de identitate şi ne duc la comisariat.

Atunci unul din ei m-a înşfăcat de mână, încercând să-mi smulgă telefonul şi după ce mi-a sucit o mână şi altul trăgându-mă de altă mână, mi-au furat telefonul şi tot încerca în continuu să-l stingă. Tot atunci acel ce mi-a înşfăcat telefonul şi sucit mâna îmi zice:

Tu încă sari la bătaie la colaboratori de poliţie? Nu ţi-i ruşine?

Eu n-am sărit la bătaie, asta d-stră m-aţi înşfăcat şi sucit mâna.

De ce sari bre la bătaie la colaboratorii de poliţie? mă întreabă celălalt care m-a apucat de mâna a doua.

Cum am sărit, dacă asta el a făcut-o, nu eu?

Şi ei tot îmi spun „nu!!”, că eu sar şi gata.

În fine, ne-au dus până la maşinile lor cu numere de înmatriculare de civil şi ne-au transportat la comisariat.

Acolo am fost nevoit să-i aşteptăm afară pe cei din urma noastră, care-l transportau pe George. În sfârşit ajunşi şi cei din urmă la Comisariatul de Poliţie a Sectorului Botanica, intrăm înăuntru şi când colo – surpriză. Poliţistul de serviciu îi întreabă pe ei:

Cine sunteţi şi ce căutaţi aici?

Pe mine m-a umflat un râs, pentru că mi-am dat seama, că nu s-au asigurat măcar să-i anunţe pe cei de la comisariat că vor aduce doi „infractori” şi să se prefacă măcar că s-a întâmplat ceva în regiune.

Suntem (de nu ţin minte unde) din centru (poate comisariat a zis, poate nu) şi dă-ne o cameră să-i punem pe ăştia.

Ei bine şi cine sunt ăştia, şi ce treabă aveţi voi cu asta?

Dă-ne o cameră şi-ţi lămurim acuşi.

Ne-au dus într-o cameruţă şi am aşteptat. Peste un timp oarecare a venit un poliţist de serviciu să ne înregistreze. Când a ajuns să mă întrebe pe mine unde locuiesc şi alte date personale, s-a mirat când a aflat că-s chiar din Chişinău (pe urmă mi-am dat seama de ce).

A plecat, apoi peste un timp m-a luat într-o altă odaie, care avea în colţ o cameră de luat vederi. Nu mai ţin minte ce am discutat cu unul din ei, dar dacă nu mă-nşel, îl întrebam de ce ne socoate pe noi de nişte proşti şi de ce ne-au închis, pentru că în regiune nu putea fi niciun jaf. Din păcate întrebarea mea era retorică.

Apoi am fost duşi între-un birou de la etajul doi pe care scria ceva legat de migraţie: ori departament migraţie, ori altceva. Atunci ne-am uitat unul la altul (eu şi George) şi am zâmbit niţel….ne-am dat seama că-l vor deporta, dar nu înţeleg ce vroiau de la mine, pentru că eu sunt cetăţean al Republicii Moldova.

În fine, am trecut în birou, ne-au zis să luăm loc pe nişte scaune şi au început a-l „lua peste picior” pe George. Ba îl întrebau cum e-n România una, ba cum se spune la ei una, ba alta. La un moment dat, unul din poliţişti s-a enervat că ceva nu i-a ieşit la computer-ul lui din birou şi a înjurat „P..a măsâ-i”, apoi iarăşi îl întreabă pe George: „La voi cum se spune? Tot aşa?”. De parcă acel poliţist s-ar afla pe lună şi nu şi-ar da seama că vorbeşte aceeaşi română ca şi George. Atunci el i-a zis calm: „Tot aşa. E româna curată” şi zâmbeşte un pic.

În timpul acela când ei umblau când colo, când cole, noi ne şoşoteam cu George şi el îmi zicea că-l va suna pe avocat, iar eu să-i sun pe ai mei, să-i anunţ că suntem închişi şi să nu ne caute.

După ceva timp, Ciuprin Roman, poliţistul ce lucra în acel birou şi întocmea actul reţinerii noastre, ne sugerează să scoatem toate lucrurile din buzunare şi să le punem pe masă.

Începem a scoate totul din buzunare şi-mi dau seama că am cu mine şi buletinul de identitate şi chiar şi permisul de conducere, poliţa de asigurare medicală, etc. Toate acestea se aflau în buzunarul gecii mele, pe care am luat-o să o port acum o zi. Din cauza îmbunătăţirii vremii am trecut la această geacă de primăvară şi uitasem că am şi buletinul în buzunar.

Dl Ciuprin începe a scrie procesul verbal al percheziţiei corporale şi începe a-l întreba iarăşi pe George „ce e asta?”, „cum se cheamă asta?”, „de la ce e fiecare cheie(din mănunchiul de chei)?”, „pentru ce îţi trebuiesc atâţia bani?”, „vrei să cumperi o maşină, apartament în Chişinău?”, „de ce ai lei şi româneşti, şi moldoveneşti, plus la asta şi euro, şi chiar 10 dolari?” şi multe alte întrebări. La un moment dat ajunge la nişte foi cu agitaţie electorală, care îndemna lumea să voteze comuniştii. Această foaie am găsit-o în cutia poştală, după care am înmânat-o lui George şi i-am zis în glumă: „Na…să votezi comuniştii!!”. Nu ştiu de ce George a păstrat-o. Cred că a dorit să se amuze acasă de toate promisiunile le fac comuniştii.

În fine, el i-a zis că le poate arunca…e gunoi. Apoi ajung la o carte de vizită, după care îl întreabă:

Ce-i asta?

La care George le zice:

E numărul de telefon al avocatului meu pe care vă rog să-mi permiteţi să-l sun.

În acel moment s-au schimbat imediat la faţă şi au încetat cu întrebări de astea tâmpite, apoi i-a răspuns:

Da, sigur….un pic mai târziu.

Eu văzând că sunt de acord şi fiind un pic naiv, mă gândeam de acum cui să-i sun, ca să pot ucide 2 sau chiar 3 iepuri odată…să-i sun unuia să anunţe şi pe ăla, şi pe ăla, şi pe ăla sau le sun doar părinţilor să le zic de „vestea cea bună”…..şi tot mă frământam.

Când a terminat cu procesul verbal al lui George, i l-a dat altuia care stătea la masa de alături să-l transcrie şi s-a apucat de al meu.

Nu ştiu de ce cu mine s-a comportat un pic mai serios decât cu George: nu încercau să mă facă de nimic aşa de des ca în cazul lui

A întocmit procesul verbal, George l-a citit, apoi semnat, dar eu m-am oprit la un moment, unde scria: „Persoanelor reţinute şi martorilor le-au fost explicate drepturile prevăzute de art. 253, 254 CCA RM” şi le zic:

– Mie nu mi-au fost explicate drepturile prevăzute de art. 253, 254 CCA.

La care el aruncând o cărţulie micuţă, îmi zice:

Na, citeşte!

Eu fiind interesat de conţinutul acelor articole iau cărţulia şi încep a citi. Când colo: „am dreptul la amânarea sau încetarea examinării cazului până nu îmi chem eu sau ei un avocat” şi le zic despre asta. Ei, însă:

Nu, că examinarea cazului e în judecată, că noi aici facem doar investigaţii sau nu mai ştiu ce.

Nu semnez nimic, până nu-mi permiteţi să-mi sun avocatul.

Atunci George văzând asta, mi-a zis să semnez mai repede, că facem recurs şi se va amâna totul, că îi e somn şi să plecăm mai repede să dormim.

Eu fiind influenţat de părerea lui, singura persoană în care aveam încredere, din acel birou, mi-am pus semnătura şi aşteptam.

Apoi George tot insista să sune avocatul şi ei au zis:

Bine. Iată îţi dăm.

Pot să iau telefonul mobil să sun sau îmi daţi telefonul dumneavoastră?

Ei au început a se bâlbâi, cică:

Nu prea avem dreptul să-ţi dăm voie să-l suni de la telefon mobil, doar de la fix.

Ei bine, nicio problemă.

Da, acuşi. Şi începe a face ceva la aparatul de telefon fix de la el din birou şi zice…”Ţine, sună!”.

George se apropie de aparat, ia receptorul în mână şi vede că ceva nu e-n regulă. Culege totuşi numărul de telefon şi aşteaptă. Vede că nu e tonul şi întreabă:

Dar cum se sună aici? şi apasă butonul de întrerupere, apoi vede că nu e tonul. Nu funcţionează! zice el.

Cum nu funcţionează? mi-ai stricat telefonul deacum?

Nu l-am stricat, că nu e tonul.

Ia dă-te de acolo, că mi-ai şi stricat aparatul de telefon.

Îmi faceţi faza cu aparatul? Ei bine…nu semnez nimic până nu ne permiteţi să-mi sun avocatul.

Nu vrei să semnezi, nu semna…e treaba ta.

Permiteţi-mi să-mi sun avocatul!!

Ai să-l suni de jos, de la recepţie. Tu, Eugen, tot nu vrei să semnezi?

Da, fără avocat nu semnez nimic.

La un moment dat mă uit la ceasul de pe perete şi văd că e ora 0 şi 40 min., mă întorc la George, îi întind mâna şi-i zic.

Felicitările mele cu ocazia împlinirii a 91 ani de la Unirea Basarabiei cu România! şi zâmbesc de parcă aş fi găsit o comoară pe drum….de fapt…cred că a fost un zâmbet sarcastic.:D

Iar el, nedumerit:

A…e trecut de ora 12?!?!

Îmi întinde mâna şi mă felicită şi el reciproc.

La acel moment unul din poliţişti, care era în acea odaie şi trecea pe alături, a zâmbit prieteneşte sau copilăreşte şi a plecat mai departe. Acelaşi poliţist, am văzut ulterior, că era singurul dintre toţi cei care au asistat la arestarea noastră abuzivă, căruia îi era un pic milă de noi. Alţii, chiar dacă o aveau, nu au încercat câtuşi de puţin să o arate.

În fine, au încercat să ne convingă să scriem lămurire sau plângere, plus să semnăm o foaie scrisă de ei nu ştiu unde şi nu ştiu când, unde noi ambii am refuzat, până nu ne permite să ne sunăm avocatul.

La un moment dat, vroiam să merg la WC şi întreb, dacă putem pleca la veceu? Ştiind de la o persoană, care a fost de câteva ori închisă în izolatoare, că deţinuţii nu pot pleca la WC, decât odată în zi, am zis să plecăm acolo până a fi închişi, astfel să mai avem posibilitatea încă o dată să o facem, am văzut căci lui George nu-i prea plăcea ideea, el vroind să plece mai repede la culcare. Atunci eu îi zic, că nu vom avea posibilitatea, de aceea „hai să plecăm acum”. Toate acestea le spuneam în şoaptă, ca să nu audă indivizii din aceeaşi odaie.

Peste un timp ei ne întreabă dacă dorim la veceu, noi le răspundem afirmativ şi unul din ei ne conduce la primul etaj, unde se şi afla veceul.

După ce ieşim de la veceu, văzând că suntem în preajma recepţiei, cineva din noi doi a cerut iarăşi să ne contactăm avocatul, dar degeaba…tot „mai târziu” ne răspundeau. Stând acolo în coridor şi aşteptând pe cineva din cei ce au rămas sus, indivizii în civil tot încercau să ne ia peste picior şi la un moment dat ne întreabă:

Ei, pentru ce vă trebuie vouă toate astea? (chipurile apărarea valorilor naţionale şi promovarea renaşterii sentimentului naţional cât de o partea Prutului, atât şi de cealaltă parte). Toţi băieţii cuminţi stau acasă şi dorm la momentul dat, iar voi staţi aici ca nişte viţei.

După ceva timp, văzând că nu mai vine nimeni, ambii, morţi de oboseală, am luat loc chiar acolo pe podele, în coridor. Ştiind că celulele sunt într-o stare mizerabilă, mă gândeam că nu e diferenţă mare….ori să stau jos pe podea, ori în celulă…aşa că am încercat să aţipesc niţel.

După ce vin toţi cei rămaşi sus, vine şi persoana ce trebuia să ne deschidă celulele, apoi să ne arunce acolo. La momentul cela le mai zicem odată să ne permită să facem un apel pentru a ne putea chema avocaţii, tot degeaba….acelaşi răspuns:

Acuşi.

Cum acuşi, dacă ne duceţi de acum în celulă?

Pe urmă.

Ne conduc ăştia spre celule şi persoana care răspundea de cheile celulelor a început a ne deschide o celulă goală şi să ne amplaseze pe ambii în colo. Unul din cei îmbrăcaţi în civil îi zice:

Nu. Pune-i în camere diferite.

Atunci pe mine mă aruncă într-o cameră unde erau 2 boschetari şi o altă persoană ce şi-a bătut soţia, iar pe George, după cum mi-a zis a doua zi la judecată, cu 2 băieţi ce l-au bătut măr pe un al treilea, din care cauză i-au şi reţinut.

Celula în care eram aruncat, semăna mai mult la un subsol neîngrijit, fără ferestre, având doar o gaură cu Ø100 mm la nivelul feţei, în mijlocul uşii şi altele, vreo 5-6 cu Ø10 mm amplasate în rânduri şi coloane mai jos de aia mare. Celula în care stăteam avea o lungime de vreo 3,5 m şi în lăţime vreo 3. De-a lungul pereţilor celor lungi, era un prag de lăţimea şi înălţimea egală cu 0,5m, pe care erau prinse nişte scânduri, care ne era şi pat, şi scaun. Pereţii acelei celule avea o tencuială, care la noi, muncitorii le zic „şubă”, numai că granulele de mortar fiind mult mai mari decât de obicei, făcut „de lehamite”. Necătând la aceasta, a prins tot rapănul de ani de zile, astfel, pe alocuri peretele fiind chiar negru. Celula, fiind fără aerisire serioasă (singurele găuri de aerisire fiind făcute tot în uşa ce ducea în coridor), a căpătat un miros înţepător şi plus la toate, şi deţinuţii ce stăteau cu mine în celulă, încercau să fumeze toate mucurile de ţigară care le găsiseră prin găurile şi colţurile celulei. În afară de aceasta, cu toate că „odaia” nu avea ieşire directă la aerul de afară, acolo predomina totuşi frigul…că na…în subsoluri tot e frig dacă nu sunt ţevile de căldură sau apă caldă, care să treacă pe acolo.

Obţinând această odaie de 5 stele cu „all inclusive”, am încercat să dorm în patul super moale şi călduţ. La un moment dat unul din celulă se scoală şi se plimbă de-a lungul ei. Peste un timp oarecare începe a bate în uşă cu pumnul. Unul din poliţişti vine şi întreabă „cine e?” şi „Ce vrea?”, apoi aflând că vrea la veceu, deschide uşa şi-l conduce până la closet. Apoi pe la orele 7, iarăşi acelaşi scenariu, atunci mă ridic şi-i zic, că vreau şi eu. Atunci el îi scoală pe toţi din celulă şi le zice să iasă în coridor şi să ne punem cu toţii la perete, apoi ne conduc pe toţi odată la closet. După „uşurare” ne întoarcem în celulă şi aşteptăm ora judecătoriei.

Pe la orele 8 dimineaţa, vin nişte „cămile” mai în vârstă un pic şi presupun că şi cu un grad mai mare decât a celor ce ne-au ridicat pe sus, şi împreună cu Ciuprin ne-au luat pe noi doi şi ne-au dus la Judecătoria Sectorului Botanica. Ceilalţi deţinuţi ce stăteau împreună cu noi, au rămas pe loc.

Ajunşi la Judecătorie, în jurul orelor 8.20, intrăm şi ne aşează lângă uşă pe nişte scaune. Atunci se apropie de noi o femeie ce era de serviciu la uşă şi ne întreabă ce dorim la ora asta, căci judecătorii nu-s pe loc, vin la ora 9.00 toţi.

Ştim noi ce trebuie să facem şi avem noi pe cine aştepta, staţi fără grijă! spune unul din cei cu epoleţii ascunşi.

Până la ora 9.00 oricum nu vine niciun judecător, degeaba aşteptaţi.

Al nostru va veni.

Atunci doamna speriată un pic le spune:

Atunci puneţi-i pe ei mai în colţ, în colo…nu ocupaţi chiar toate scaunele şi îmi staţi încă lângă uşă.

Doamna zicea aşa, pentru că arătam ca nişte boschetari adevăraţi: ghetele şi adidaşii fără şireturi, pantalonii îi ţineam cu mâna, iar George purta limba de la adidaşi tălălăindă şi aplecată înainte, din cauza temperaturii ridicate de la picioare, presupun.

Atunci unul din ei ne ordonă să ne ducem acolo unde ne-a sugerat doamna. În sfârşit reuşesc să-i şoptesc lui George să amânăm procesul de judecată din cauza că ne-au refuzat să ne sunăm avocatul. El a zis: „Da, aşa facem”.

Şi văzând asta, unul din civilii cu epoleţi, care ne păzeau, se uită urât la mine şi-o întreabă pe doamnă ce-i cu uşa ce stătea în colţ.

Uşa respectivă semăna a o uşă de debara şi când ne-au aruncat înăuntru, am văzut că era o cameruţă micuţă, unde erau nişte gratii şi o măsuţă într-o parte.

Am mai stat acolo, în debara, o bună bucată de timp. Eu stăteam într-o celulă 1,5×1,5 m, iar George pe scaun, lângă măsuţă şi alături de el stăteau pe schimburi, când unul, când altul din cei îmbrăcaţi în civil. Peste ceva timp mai intrau câte un infractor sau persoane pur şi simplu arestate, ca şi noi şi erau amplasaţi în celulele de alături de mine.

Am stat în acea cameruţă până pe la orele 11.00, apoi ne-au dus la etajul 2, unde am luat loc pe bancheta de lângă uşa judecătorului Stratan Vitalie. Aici am văzut că în gaşca civililor cu epoleţi mai stătea şi unul din martorii ce a semnat Procesul Verbal al Percheziţiei Corporale.

Stând şi aşteptând să ne vină rândul. Văd că pe coridor trece un cunoscut de al meu, cu care ne-am împrietenit când învăţam la colegiu.

Salut. şi-mi întinde mâna.

Salut. I-o strâng şi eu.

Ce cauţi aici?

Iată m-au luat ăştia pe sus, şi îi arăt cu privirea către boii ăia ce ne-au ridicat din stradă fără nicio pricină.

Pentru ce?

Nu ştiu.

La acel moment s-a simţit o tensiune acolo în regiune şi a simţit-o şi el. Apoi nu ţin minte cum a plecat, văzând că e supravegheat de către acele cămile. Peste ceva timp se reîntoarce şi-mi zice:

După ce termini aici, vii la mine în biroul „x”.

Atunci civilii cu epoleţi erau într-atât de speriaţi, că nu ştiau ce să facă. Pe urmă, când m-am întâlnit cu acel băiat pe stradă, peste vreo săptămână-două, mi-a zis că au intrat la el în birou şi au încercat să-l intimideze, ceea ce aproape i-a şi reuşit.

Deci, după ce mi-a zis să intru la el în birou, îmi dau seama că trebuia să-i zic să-i anunţe măcar pe cineva din cunoscuţii mei, dar cum se mai spune în popor: „Unde-i mintea românului cea de pe urmă?”.

În fine, vine şi rândul lui George să intre la judecător. Peste un timp intră turcul ăla care a semnat procesul verbal de percheziţie corporală al meu şi al lui George, iese, apoi intră un alt străin, care mai târziu am aflat că tot era cetăţean al Turciei. Iese şi cel de-al doilea, apoi peste un timp iese şi George cu „bodyguarzii” ce-l păzeau, care-mi spune cu indignare:

Au găsit nişte martori falşi!!

Peste ceva timp iarăşi intră în birou, iese şi-mi zice cu bucurie că a primit o amendă de 140 lei, dar o va contesta.

Nu ţi-au dat deportare?

Nu.

Măcar bine că-i aşa.

Atunci văd cum unii din civili cu epoleţi îl conduc spre ieşire şi la un moment dat, când se opresc, aud cum George exclamă în adresa celui ce-l însoţeşte:

Nu, n-o achit, o voi contesta. Şi iarăşi continuă mersul.

Apoi văd că iese şi Ciuprin(care ne-a şi reţinut oficial)

La ce-l mai ţineţi atâta? El doar a fost judecat!!! Daţi-i drumul!!! şi arăt cu privirea către George.

Îi dăm drumul, doar să-i dăm lucrurile

Aaa…ei bine.

Pe urmă am aflat de la George că a fost dus până la vama de la Albiţa sau Leuşeni, i-au înapoiat toate lucrurile, apoi i-au dat drumul…ca-ntr-un stat comunist…ce mai?

Deci aşteptam şi eu să-mi vină rândul să-mi dea amenda. Între timp o femeie de alături m-a întrebat în rusă cine-s ăştia şi ce stau acolo. Eu i-am zis în română că-s securişti şi i-am povestit situaţia pe scurt. În fine, îmi vine şi mie rândul peste vreo 20 minute, şi intru.

Le spun bună ziua, îmi zice să iau loc, să mă prezint, unde trăiesc, ce s-a întâmplat şi de ce sunt învinuit?

Îi spun datele personale şi-i zic că nu ştiu de ce sunt arestat, să-mi spună dumnealui. Atunci el spune să povestesc ce s-a întâmplat, totul de la început. Încep să-i relatez totul de la microbuz până la faptul când ăia ne-au zis să mergem la comisariat pentru că suntem suspecţi la jaf. Apoi îmi spune că „bine, am înţeles”.

Atunci îi zic judecătorului:

Aşi putea să vă adresez o întrebare?

Da, sigur.

Aţi putea, vă rog, să amânaţi procesul de judecată, din cauza refuzului poliţiştilor pentru a-mi suna avocatul? Pentru că conform articolului 253, 254 CCA RM, examinarea cazului poate fi amânată până la sosirea avocatului suspectului.

Aceasta nu e în competenţa mea, îmi spune judecătorul cu ochii fugind pe nu ştiu unde, aveai dreptul să-ţi ceri avocatul până la judecată.

Am încercat şi până, dar acum aşi putea să-mi sun avocatul?

Nu e în competenţa mea.

Apoi îi zice lui Ciuprin să-şi cheme „martorul”. Vine ăla în birou, se prezintă şi judecătorul îl întreabă dacă-l recunoaşte pe cineva din cameră.

Nu.

Pe el(arată spre mine), nu-l cunoşti?

Da, îl cunosc. Ieri seara vorbea urât la poliţişti, striga, injurii, întreb de ce „injuri” atâta? Nimic nu spunea, vorbea urât poliţiştilor.

Cam aşa vorbea el şi a relatat într-o română atât de stâlcită, că mai să nu-l înţeleg. Judecătorul mă întreabă dacă eu nu am întrebări la martor. Eu fiind emoţionat, în stare de şoc şi foarte amuzat de minciunile care le-a spus, am zis că nu am.

Aduceţi următorul martor, spune judecătorul.

Aduc martorul, se prezintă în limba rusă şi dl. Stratan, dacă-l mai pot numi „Domn” după aşa fapte, îl întreabă iarăşi dacă cunoaşte pe cineva în această cameră şi fix ca-n cazul trecut – „Nu!”, apoi îi arată cu degetul la mine şi ăla spune „Da”, ş.a.m.d. După aceasta prezintă faptele care nu au fost în seara de 26 martie, toate fiind prezentate deacum într-o rusă stâlcită.

La sfârşit, dându-mi seama că toâi cei ce m-au ridicat pe sus erau în civil, dintre care doar unul şi-a fluturat un document careva la rugămintea mea, l-am întrebat atunci, când judecătorul mi-a propus să-i adresez întrebări:

Dacă toţi cei ce m-au arestat erau în civil şi dumneavoastră spuneţi că am înjurat poliţiştii, cum de v-aţi dat seama că erau poliţişti?

Atunci judecătorul îi traduce în rusă cam aşa:

Când l-au arestat, poliţiştii erau în uniformă sau fără?

Şi uniformă, şi fără.

Atunci eu am râs şi am dat din mână, dar pe urmă mi-am dat seama că-i puteam adresa încă o întrebare: „Cum de v-aţi dat seama că am înjurat poliţiştii, dacă dvoastră nu cunoaşteţi româna?”

El doar, fiind vorbitor de limba rusă şi aceea stâlcită, putea constata doar faptul că strigam sau mai ştiu eu ce-i mai venea prin cap, nu însă că şi înjuram, pentru că eu vorbesc doar româna. Doar în cazuri excepţionale, ceea ce se întâmplă odată-două ori în 2-3 luni.

În fine, se termină tot „procesul de judecată” şi ne spune să ieşim afară, pentru a hotărâ ce-mi dă, de parcă nu se ştia de la început!?! Totul se cunoştea din seara de 26 martie, dacă nu – şi mai devreme.

Ieşim, ne cheamă înăuntru şi ne citeşte decizia – îmi citeşte o grămadă de-a articole, câteva pedepse şi la sfârşit îmi mai trânteşte şi 2 zile de arest, începând cu ora 11.55 din data de 26 martie 2009.

La acel moment am crezut că au grămădit un cârd de-a articole, voi intra în datorii pentru amenzile ce mi le-a dat şi încă 2 zile de arest. Am rămas mască, pentru că mă aşteptam şi eu la o pedeapsă ca a lui George, dar nu a fost să fie aşa. Eram organizator la o serbare mare în centru ce îl încurca pe Voronin. Aşa că – „la răcoare cu el!!!”

Judecătorul îi spune cu un ton de ăsta prietenesc lui Ciuprin să aştepte 10-15 minute până le dă decizia. Acel din urmă dă acordul şi ieşim cu toţii în coridor. Ieşim afară din birou şi Ciuprin îi zice altei persoane în civil să aştepte decizia şi să o aducă din urmă, iar noi să plecăm înainte, ca să nu pierdem timpul în zadar şi, desigur, să nu am posibilitatea să mă duc să-l anunţ pe Radu despre arest(cel ce s-a salutat cu mine, când aşteptam rândul la judecată).

Deci, iarăşi luăm maşina personală a unuia din civilii cu epoleţi şi plecăm la CPS Botanica. Pe drum vorbesc ăia la telefon şi am înţeles că la comisariat nu puteau veni pentru că nu au documentul ăla şi că era cineva la comisariat. Se temeau să nu ne vadă cineva(pe urmă am aflat că acolo ne aştepta presa şi nu vroiau să dăm ochii cu ei). Atunci şoferul ajungând la parcarea ce se afla chiar în preajma comisariatului, face 180° şi plecăm la Comisariatul General de Poliţie al Municipiului Chişinău, din str. Tighina nr. 6.

Ajunşi la „comisariatul lor”, cum au afirmat şi ei singuri, intrăm pe poartă cu automobilul, ne oprim şi încep a suna la uşa izolatoarelor de detenţie preventivă. Deschid uşa şi unul din cei ce m-au adus îl îndeamnă pe cel ce răspundea de deţinuţii noi sosiţi (pe urmă am aflat că avea porecla „Caratistul”, câştigat de către acesta pentru comportamentul lui faţă de deţinuţi),să-mi dea o cameră, „să mă bage pe mine”. Acela îi răspunde, după care discuţia degenerează într-o sfadă:

Bine, dă-mi documentele.

Nu-s documentele, vin din urmă. Dă să-l băgăm pi aista-n cameră pe urmă îţi dăm documentele şi restul.

Nu-l închid nicăieri. Cum fără documente?

Ţi-am zis că vin din urmă. Cum ţi-i numele de familie?

Nu pot fără documente. Iată şeful stă acolo, şi arată cu degetul spre o uşă mai îndepărtată, ti duci şi te clarifici cu el.

Acela pleacă, vede că şeful nu e şi iar inistă să-i spună numele de familie:

Cum ţi-i familia, ti-ntreb?

Nu-ţi spun eu nicio familie. Fără documente nu-l închid pe nimeni şi gata.

Ai să-ţi pierzi funcţia, dacă nu mă asculţi.

Nu.

Acuş vine presa aici şi-aista stă aici în faţa lor … ascunde-l măcar în boxa ceea să nu-ni stea la iveală.

„Caratistul” mă ia şi mă închide într-o altă celulă 1×1 m, în care, după cum am înţeles, sunt dezbrăcate femeile pentru a le face un fel de percheziţie corporală, ca să nu ia nimic cu ele în celula de detenţie.

Aşteptăm cu toţii decizia de judecată, care trebuia să o aducă colegul celui ce m-a transportat şi mă uitam cum unul din lucrătorii izolatorului îndeplinea o anchetă şi-o întreba nişte date personale ale unei doamne ce semăna a o beţivă sau boschetar. Vine decizia, mă lasă în mâinile luctrătorilor izolatorului şi le vine rândul celor din urmă să-şi bată joc de mine.

Vine „caratistul” să-mi deschidă uşa şi-mi zice să mă dezbrac de totul. Închide celula în care stăteam şi se uită cum mă dezbrac. M-am dezbrăcat de totul, în afară de ciorapi, încălţăminte şi chiloţi. Acesta se uită chiorâş la mine şi-mi ordonă să mă dezbrac absolut de tot, chiloţii până la genunchi şi să-i fac 3 aşezări cu mâinile întinse. Îi îndeplinesc dorinţele perverse şi-mi zice să scot şiretul ce stătea la gluga hanoracului „Basarabia Pământ Românesc”. Eu i-l scot şi oricum îl pun în buzunar pe ascunselea, de teamă să nu-l mai văd înapoi. Acela controlează hainele, dar nu a dat de nimic, îmi spune să mă îmbrac, mă pune să semnez că am intrat în izolatorul lor şi mă conduce în celula nr. 22.

Lângă celulă caratistul îmi urlă:

Mâinile la spate şi cu faţa la perete!! Nu ştii că la noi aşa e primit?

Nu. Nu ştiam.

Ap să ştii!!.

Ajungând în faţa celulei, am văzut că băieţii ce stăteau acolo sunt aranjaţi într-un rând în faţa uşii. Apoi unul din ei mi-a spus că aşa e primit la ei „Dacă intră cineva în celulă – trebuie să ieşim în faţa uşii şi să stăm în picioare. Dar dacă deschid ferestruica, care face parte din construcţia uşii – trebuie să ne vadă pe toţi în faţă, sau, dacă se reţine niţel, să ieşim în faţă şi să stăm măcar aşezaţi, altfel minimum un pumn sau picior în burtă îl primeşti”.

Deci, revenim la momentul amplasării mele în celulă: caratistul îmi deschide uşa, pentru că ea nu putea fi deschisă complet din cauza unui fier ce-o stopa la un unghi oarecare faţă de perete. Apoi îmi spune să intru. Eu mă întorc pe-o parte, pentru că altfel nu puteai intra şi intru în celulă, apoi el închide uşa după mine. În aşa condiţii, mi-i interesant cum intră în acea celulă persoanele puţin obeze? Oare mai sunt celule care se deschid şi închid normal? Sau toate-s aşa?

În fine, intru în celulă şi văd aici o cameră cu dimensiunile de vreo 3×3,5 m. Din lăţimea celulei de 3m, 2m o constituie un fel de pat(dacă poate fi numit acesta pat) şi anume nişte scânduri pline de termite sau cine ştie ce draci, care, dacă erai întins pe ele cu pielea goală, te mânca vreo 3 zile după asta toată pielea. Aceste scânduri erau ridicate la vreo 70cm faţă de podea, iar cealaltă bandă, de 1m, o constituia veceul şi o bucată de loc de plimbat. Astfel veceul era de vreun metru pătrat şi anume: un perete de 1m ridicat de la podea, care te astupa din partea de la pat, gaura de la veceu făcută în podea şi o ţeavă ruginită, care reprezenta şi robinetul, şi duşul ultramodern, ridicată la vreo 60cm de gaură. Aceeaşi ţeavă avea un robinet vechi şi ruginit, care cu mare greutate se deschidea şi care, chiar dacă-l deschideai până la capăt, oricum îţi ţârâia un jet îngust de apă, pentru că presiunea era prea mică sau robinetul era stricat. Iar dacă vrei să mergi la WC cu treaba mare şi nu ai nimerit gaura care duce direct în canalizare(destul de mică), ai pârlit-o…singura situaţie e să strângi în ceva apă şi atunci vei putea să-ţi speli ulucul WC-ului din urmă. Pe lângă asta, canalizarea fiind atât de veche, venea de acolo un miros înţepător de ţi se întorcea nasul la 180°.

De asemenea se mai întâmplă câteodată (cu intensitatea de 2-3 ore), că se auzea un bolborosit în sistema aceasta de canalizare, de-ţi aducea mirosul „plăcut” din străfundurile ţevilor sistemei. Şi atunci, dacă nu dădeai drumul la apă, trebuia să aştepţi vreo 20 minute până trece mirosul sau te deprinzi cu el.

Mai sus de uşa metalică din celulă, stă o plasă de vreo 20×20 cm, care ascunde un bec ce iluminează camera 24/24 ore, iar vizavi de uşă, la mijlocul peretelui de lângă „pat”, sus, stă amplasată ferestruica. Măcar bine că sistema de aerisire nu era ca la CPS Botanica, altfel mă înăduşeam acolo de la mirosul ce venea din canalizare. Acea ferestruică are dimensiunile de 25×35 cm, care, în caz că e întreagă, e construită dintr-o sticlă organică groasă, perforată în câteva rânduri şi coloane. În faţa acestei sticle organice, evident era amplasată şi o plasă din sârmă grosuţă. Aşa arată fereastra atunci, când ea nu e spartă, ceea ce e puţin probabil. De aceea deţinuţii, pe timp de noapte, ca să nu îngheţe în timpul nopţii anotimpurilor reci ale anului, pun nişte săculeţe de tot tipul între spaţiul mic existent între sticlă şi plasă. Aşa a arătat şi geamul nostru…tot ştirbit şi pe timp de noapte – cârpit. 🙂

Pereţii celulei avea aceeaşi tencuială ca cei de la CPS Botanica, doar că erau niţel mai curaţi…cu pete lipicioase de rapăn pe alocuri, doar că un pic mai deschise. Podeaua nici nu se înţelegea unde e piatră(dacă mai era) şi unde e rapăn…stătea stratul de câţiva milimetri de mizerie întărită, care stătea acolo, se pare, că de la începuturile construcţiei acelui izolator.

Patul, sau mai bine zis scândurile, aveau şi ele specificul lor – rar dacă găseşti vreun loc nezgârâiat sau cioplit cu diferite nume sau injurii în adresa poliţiştilor şi alte structuri de forţă ale statului sau cele judecătoreşti, procuratură, etc. Pe lângă aceasta, mai există în fiecare celulă câte o joacă cioplită pe acele scânduri, de tipul „Monopoly”, doar că mult mai simplă, cu alte reguli şi mod de a juca. Iar zarurile pentru această joacă o constituia nişte bucăţi de pâine umezită şi prelucrată foarte bine până se întăreşte şi devine destul de dure. De asemenea în calitate de fişe se folosesc nişte mucuri de la ţigară. Şi ca să intru şi eu în cursa aceasta pentru cel mai bun semn/cuvânt zgârâiat, am lăsat şi eu a doua zi de şedere o inscripţie „Basarabia Pământ Românesc”. Sper să fie cea mai tare inscripţie din tot izolatorul. 🙂

Ei şi cum se spune pe la noi, „vorba multă – ochiul vânăt”, de aceea trec peste momentele trăite în izolator, unde condiţiile şi hrana cu care ne alimenta erau atât de dezastruase că nici nu ştiu cu ce să le compar…se întâmpla câteodată că mai bine să mănânnc pâine fără nimic, decât terciul sau aşa-zisul borş. De comportamentul lucrătorilor penitenciarului nici nu vorbesc….nici în câine sau alte animale nu dau aşa cum dă într-un deţinut…cu picioarele, genunchii, coatele, pumnii etc….dacă te-ai pălit cu capul de perete în urma loviturilor lor sau ai căzut cu coccisul pe sârma care stopează uşa în urma loviturii de picior în piept, e treaba ta.

În fine, când a ajuns timpul să mă elibereze…la ora 23.55(în realitate trebuia să mă elibereze de la ora 22.30, ora când m-au arestat/ridicat pe sus) nu s-au apropiat nici măcar să spună ce mai faci. Am fost nevoit să aştept dimineaţa…şi aceea cu probleme….cu toate că boii ăia vin la ora 6 să împartă „ceaiul”, dacă se poate spune aşa, în realitate o spălătură de ciorapi murdari, nici atunci nu au venit să-mi dea drumul…au venit tocmai la ora 8.

Deci, intră un rapăn din ăsta în celulă, întreabă unde e Rusu Eugen, şi mă conduce spre ieşire. Pe drum, până am ajuns la recepţia izolatorului, se uitau toţi lung la mine, de parcă aş fi la defilare, iar în capăt, unde trebuia să mă semnez că am ieşit din izolator(cel puţin aşa ei mi-au zis, că nu am mai controlat ce e acolo), unul citea în glas mesajul de pe hanorac „Baa-saa-rabia păăământ româânesc”, apoi se uită la colegul său şi-i dă din cap, ca şi cum i-ar zice „ia uite-te la bădăranul ăsta”. După o sfadă bună cu ei, din cauza că nu mi-au dat drumul la timp acasă, unul din ei mai avea tupeul să-mi mai spună ca să-i achit şederea mea în celulă (căte vreo 15 lei pe zi), după ce îmi recuperez toate actele/portmoneul/etc…..în acel moment mai că nu l-am scuipat între ochi, dar i-am zis….”DA!!! Aşteptaţi!!! Chiar acum vă plătesc!!!”. I-am trimis în gândul meu în „Petrea Marinescu”, mi-am pus mâinile în buzunar ca să nu-mi cadă pantalonii fără curea, gluga în cap ca să nu se sperie lumea de halul în care eram sau să mă recunoască cineva şi am plecat pe jos de la izolator spre casă, că nu aveam nicio para în buzunare şi iată aşa mi-am petrecut eu cele 2,33 zile de românism de la sărbătoarea unirii basarabiei cu patria-mamă România.

Eugen Rusu

Mai jos puteţi savura „plăcerea” de la privitul a 2 poze ale 2 securişti ce ne-au ridicat pe sus.

7 COMENTARII

LĂSAȚI UN MESAJ