Urschi Gheorghe

0
10

Gheorghe Urschi (n. 18 ianuarie 1948, satul Cotiujenii Mari, raionul Şoldăneşti) este un actor, regizor şi umorist din Republica Moldova.

Gheorghe Urschi s-a născut la data de 18 ianuarie 1948, în satul Cotiujenii Mari din raionul Şoldăneşti. A urmat cursuri de actorie la Şcoala de teatru “Boris Şciukin” din Moscova (1965-1969).
După absolvirea studiilor la Moscova, a fost angajat ca actor la Teatrul „Luceafărul” din Chişinău. A regizat mai multe spectacole, a jucat în multe piese de teatru. Urschi a scris câteva cărţi: Dealul fetelor, Insula adolescenţei, Băiatul cu chitara, Cazuri şi necazuri, Eu sar de pe fix şi piese de teatru: „Vom trăi şi vom vedea”,Testamentul, „Testamentul-2”, „Pe linie moartă”, „Doi cocri, două viori”, „Şi iar, Chiriţa”, „Nu mă întreba”.

Urschi este cunoscut în special ca realizator de miniaturi umoristice, în care ia în derâdere prostia omenească şi în care îl are alături pe actorul Gheorghe Pârlea, cu care face un tandem reuşit de creaţie de câţiva ani buni. De asemenea, a regizat şi două filme de lungmetraj: Cine arvoneşte, acela plăteşte (1989) şi Văleu, văleu, nu turna! (1991).

Gheorghe Urschi este numit regele umorului din Republica Moldova. El scrie piese, le regizează, şi tot el joacă în ele. Toată lumea îl cunoaşte ca pe un om plin de viaţă şi mereu cu bună dispoziţie, însă din interviul acordat echipei Allmoldova veţi descoperi o nouă latură a lui Gheorghe Urschi.

Când aţi obţinut titlul de „rege al umorului” basarabean?

Prima data când mi s-a zis că sunt regele umorului basarabean a fost dincolo de Prut, prin anii ‘90. Ultima vreme am auzit că şi pe aici mi se spune aşa. Nu-mi fac mari iluzii, sunt cu picioarele pe pământ şi nu bat cu pumnul în piept – mi-am făcut meseria timp de 45 ani.

Cum aţi reuşit să deveniţi atât de cunoscut?

Mai întâi de toate a fost teatrul „Luceafărul” cu care am călătorit prin satele Moldovei vreo 15 ani. Jucam spectacole din ce în ce mai bune. Apoi a urmat televiziunea cu un şir de emisiuni la care luam parte. Nu m-am băgat prea insistent în toate emisiunile – doar acolo unde mi se părea că mi se potriveşte, şi unde era ceva ce mă predispunea să lucrez. Am reuşit să devin atât de cunoscut şi datorită concertelor susţinute prin satele Moldovei în anii ‘80, cu Ion şi Doina Aldea-Teodorovici, şi Maria Urschi. Noi cu scheciuri şi ei cu cântecele lor de pe atunci. Şi cam asta a fost. De-a lungul acestor ani am adunat generaţii întregi pe care am încercat să le înveselesc.

Oamenii sunt diferiţi, dar totuţi dvs. reuşiţi să-i înveseliţi pe toţi…

Nu ştiu dacă pe toţi. Am avut şi „prieteni”, să nu le mai zic duşmani căci nu merită. Erau aşa, o categorie de oameni mai reci. Când îi vedeam în sală, pe aşa-numiţii „prietenii” mei, care zâmbeau şi ei la glumele mele, simţeam o satisfacţie aparte.

De ce aţi ales anume acest domeniu de activitate?

Cred că m-a ales el pe mine. Pur şi simplu aşa s-a întâmplat că până a face eu primii paşi nu a existat un alt autor şi interpret de foileton, cum se spunea pe vremuri. Nu exista un alt artist care îşi scria singur textele şi le recita publicului. Obişnuiam să le aranjez pe hârtie, pentru că doar aşa puteam urmări poanta – cât a trecut de la una la alta. Nu am abandonat meseria niciodată, nici măcar temporar. Concedii nu prea am avut, doar în ultimii ani când am mers la mare. Prin anii ‘80 nu ştiam ce-i asta concediu. Dacă reuşeam patru zile să mă duc acasă la părinţi, pentru că erau în viaţă pe atunci, era mare fericire. 30 de ani nu m-am gândit deloc la odihnă. Mă odihneam între două spectacole, între emisiuni, mai mergeam la un pescut cu prietenii. Am avut şi alte pasiuni: biliardul, pokerul. Nu ezitam să merg şi la o petrecere. Unica mea condiţie era să mă aflu între oameni.

De unde vine inspiraţia de a scrie aceste monologuri?

Din fapte reale. Din cazuri nostime care îţi fură atenţia – trebuie doar să desfăşori tema. Un monolog de estradă se scrie foarte greu. Dacă spui trei, patru fraze şi nu râde nimeni, te duci acasă. Trebuie să „furi” publicul chiar din primele replici şi să-l „stăpâneşti” până la sfârşit. Am fost destul de insistent în aceşti ani, am încercat să nu dezamăgesc publicul. Ştiam că dacă îl dezamăgesc odată, de două ori – îl pierd. A trebuit să fac uz de toate mijloacele scenice, pentru ca oamenii să nu-şi concentreze privire în altă parte.

Acum mai aveţi timp de pasiunile dvs.?

Acum am timp mai mult decât înainte, dar nu ştiu dacă mai am poftă de acele pasiuni. La cât de sociabil am fost la viaţa mea, am rămas singur, cu gândurile mele, cu pagini albe de hârtie şi să gust singur din poanta mea, după care va râde întreaga lume.

În viaţa de zi cu zi sunteţi la fel ca pe scenă?

Nu. În viaţa de zi cu zi sunt un om destul de trist, abătut, uneori chiar descumpănit, dar scena obligă. Dacă ai venit să bucuri oamenii, trebuie să apari în faţa lor de parcă nu ai nici o grijă, fericit. Mereu mă expuneam la maximum. Trebuie să ştii să alungi gândurile care te apasă, şisă apari în faţa lumii aşa cum te cunoaşte poporul.

Cât de greu este să lăsaţi probleme deoparte?

M-am obişnuit să-mi coagulez atenţia şi obiectivele în secunde numărate. Nu am nevoie de mult timp ca să mă concentrez. Am devenit ca un robot care, din mers, îşi pune la punct tot de ce are nevoie pe scenă şi apare pe scenă pentru a aduce publicului un zâmbet pe buze.

Cum reuşiţi să păstraţi această imagine de umorist pe parcursul acestor ani?

Nu am născocit această imagine, nu am ales-o, nu am căutat-o. Imaginea este născută din propriul meu EU, din firea mea comunicativă.

Ce dificultăţi aţi întâmpinat în această profesie?

Nu prea am simţit dificultăţi. Doar că uneori multă lume lipsită de tact îţi „sare în cap” de parcă ai stat cu ei pe dealuri şi ai păscut vitele, parcă te ştiu de mic. Lumea simplă, prea simplă care nu mai ţine cont de faptul ca sunt nişte ani între noi, îţi strigă: „Eiii, Gheorghe Urschi, spune o pătăranie”. Acestea erau cazurile când pentru o clipă mi se făcea dezgustător.

Mi-aţi spus că atunci când mergeţi pe stradă sunteţi atacat de oameni şi vă cer autografe…

Şi poze! Vine şi îmi pune copilul mic în braţe să facă poze. Fac o poză, chiar cu riscul că va veni mâine după alimente.. 🙂

Interviu realizat de Victoria Sprincean
Surse:: Allmoldova.com, Wikipedia.org
Foto: Natalia Bostan

NICIUN COMENTARIU

LĂSAȚI UN MESAJ