Pirogan Vadim

0
123

Vadim PiroganVadim Pirogan, (1924-2007) a fost preşedintele Asociaţiei Victimelor Regimului Communist si a Veteranilor de Razboi ai Armatei Romane din Republica Moldova din 1999. A fost ales dupa decesul patriotului roman Dumitru Crihan, fiul lui Anton Crihan care a facut Unirea Basarabiei cu Romania în 1918. Vadim Pirogan s-a nascut la Bălţi din parinti ţărani. Tatăl Stefan, din satul Rădoaia a participat la primul război mondial în armata ţarului la Odessa, „conţopist” şi a luat parte la evenimentele Unirii. In 1923-34 este ales de 3 ori primar al oraşului Bălţi, fiind om cinstit şi drept. A fost în partidul lui Constantin Stere, cel mai mare om politic pe care l-a avut Basarabia.

Prin casa facuta din nuiele a lui Stefan Pirogan de la Pamanteni, Balti au trecut pameni de vaza: Constantin Stere, Pan Halipa, Anton Crihan, Mos Ion Codreanu, Ion Pelivan, Emanuil Cateli, Costache Leanca, fosti deputati în Parlamentul Tării, pana in 1940, azi trecuti sub valurile uitarii.Stefan Pirogan, deşi simpatizant al socialismului, a fost arestat la 13 iunie 1941 si a decedat de foame, frig, boli in lagărul sovietic Ivdeli, în munţii Ural, la vârsta de 52 de ani. La 25 iunie 1941 este arestat Vadim Pirogan ca spion român, absolvent a 5 clase a Liceului renumit „Ion Creanga” din Balti , inscris pe lista de refugiere in Romania. A stat închis in lagărul sovietic Taiset_Bratsk, Siberia, 5 ani, fara a fi la judecată, unde din 1300 de români basarabeni au rămas vreo 150. In 1946 se intoarce la Bălţi şi învaţă cu voia NKVD- ului în Institutul Invătătoresc, facultatea de engleză. Urmarit, suspectat de NKVD paraseste Basarabia, stabilindu-se la Lemberg (Lvov).

In 1947 fiind student la Institutul de ingineri silvici la Lvov, dupa 3 luni este alungat din oras ca fost detinut politic. Datorita unui alt roman stabilit la Lvov, doctor in medicina, Alex Medvetchi, obtine o noua viza de resedinta, schimband pasaportul. Lucreaza 20 de ani sofer. In 1958 este reabilitat de Moscova si la 39 de ani intra in Politehnica de la Lvov, lucreaza in parcul de autobuze ca inginer principal, apoi ca director de autobaza la Fabrica de autobuze – LAZ, timp de 17 ani. La varsta de 51 ani are un infarct si la spital pe furis isi scrie memoriile.

In 1984 se pensioneaza si intreprinde o calatorie cu automobilul propriu pana la Vladivostok- 14000 de km, revazand locurile de suferinte si saracia tarii sovietice în alimente. In 1989 se muta cu traiul in Basarabia, la Chisinau si ia parter la miscarea de eliberare de sub jugul rusesc. In 1993 isi editeaza memoriile cu ajutorul fostului coleg de liceu, un alt patimit in inchisorile Romaniei comuniste -Sergiu Grossu, traitor la Paris in care descrie tragedia romanilor basarabeni sub ocupatia sovietica. In 2002 înfiinteaza la Chisinau Muzeul „Memoriei Neamului” cu documente, marturii despre crimele sovietice din URSS, Romania si alte tari. Sergiu Grossu a fost primul om care a inteles insemnatatea acestui muzeu si l-a ajutat financiar. Apoi s-au gasit si alti romani din SUA, Canada, care l-au sustinut. Casatorit cu Veronica, impreuna 58 de ani, are trei copii. Lupta şi azi pentru unirea cu tara, visul tuturor romanilor.

A scris 5 carti : „Cu gandul la tine, Basarabia mea”, Pe drumurile pribegiei”, „Timpuri si oameni”, Destine romanesti” (scrisă impreuna cu Boris Movila, tot coleg de liceu) si „Calvarul „. Cartile au fost editate cu ajutorul lui Sergiu Grossu, Gavrila Buju din Ontario, Irina Vrabie dinToronto.

Sursa: Revista Agero

Miercuri, 17 ianuarie 2007, seara, prin internet, am primit vestea tristă a trecerii la cele veşnice a celui care a fost Vadim Pirogan. Nu fac parte dintre cei care l-au cunoscut de mult timp, sau l-au întâlnit prea des, pot doar să spun că de când l-am cunoscut l-am privit ca pe cineva din propria mea familie.

Prima noastră întâlnire a avut loc la Sighet, în vara lui 2002, chiar pe izlazul care este acum cimitirul martirilor. M-a atras limba vorbită de un bătrân înalt, subţire, frumos, urmărit ca de o umbră de soţia lui, scunda, blondă, tăcută, grijulie, vrând să treacă cât mai neobservată.

În două-trei schimburi de cuvinte am descoperit că suntem neamuri, adică nici mai mult nici mai puţin, fusese coleg de clasă, poate chiar de bancă cu unchiul meu, Anatol Climovici, la celebrul, în toată ţara românească de atunci, liceu ?Ion Creangă? din Bălţi. Mi-a scos din buzunar adresa unchiului meu de la Ploieşti, ar fi vrut să-l caute, în amintirea anilor de şcoală, dar era deja prea târziu, unchiul meu murise cu două luni mai devreme.

L-am revăzut apoi de Paşti în 2003, la Chişinău, în Muzeul Neamului, de care-şi lega toate speranţele, toată energia şi tot timpul.

Vadim Pirogan era purtat de un duh al dreptăţii şi al dragostei de oameni, de care sper că toţi cei care l-au cunoscut s-au molipsit. Sufleteşte, era mai tânăr decât noi, dar şi decât cei mai mulţi dintre elevii şi studenţii pe care îi cunosc de la o vreme încoace. În acelaşi timp, era animat de o credinţă în izbânda adevărului, sentiment în care de atunci, pentru mine, este cel mai bun exemplu de urmat în lucrurile mari şi lucrurile mici.

Drumul dus-întors între Basarabia şi fundul Siberiei, supravieţuirea în mizeria morală şi materială a societăţii sovietice, toate compromisurile supravieţuirii l-au înţelepţit şi nu l-au acrit, descurajat sau învins. El avea o chemare care îi depăşea câteodată puterile fizice, era mai tare decât instinctul de conservare şi era ilustrarea ideii că fiecare om face parte dintr-un plan al lui Dumnezeu.

Mi-a fost greu să accept că acest om a ştiut atât de bine să-şi protejeze credinţa, atâta amar de vreme şi după vârsta de 72 de ani publică prima lui carte, iar după 80 de ani, se angajează prompt şi hotărât în comunicarea pe internet. În treacăt fie spus, a început să ne scrie prin e-mail şi să-şi redacteze textele electronic, după ce în toată lumea trimitea scrisori bătute la o maşină de scris beteagă, cu cel puţin 4-5 litere sărite.

Vadim Pirogan credea în ceea ce face şi făcea doar ceea ce credea, mai ales în ultimii ani nu şi-a mai putut permite risipa de timp pe care o presupune oportunismul. De când l-am văzut la Sighet mi-am reamintit de falnicii flăcăi ai Basarabiei, (unul dintre ei era unchiul meu) înalţi peste medie, osoşi, cu o flacără în priviri, talentaţi, inteligenţi, deschişi la minte, tenaci şi plini de dragoste pentru baştina lor, pe care şi-o iubeau ca pe propria mamă, toţi împrăştiaţi de suflul satanic al bolşevismului prin toată lumea.

Unii sunt de mai mult sau mai puţin timp sub pământ, alţii prin ţări străine. Pe toţi i-a reprezentat cu cinste şi curaj unchiul Vadim.

Cunoscând mai mulţi din această generaţie am înţeles ce rol important poate avea şcoala într-o lume în care totul se petrecea natural şi în spiritul respectului faţă de datorie, de profesie şi de aproape. În lumea basarabeană rolul şcolii şi al familiei au fost esenţiale, corpul profesoral al liceului ,,Ion Creangă” era multinaţional pentru că nu funcţionau criterii politice sau etnice ci doar cele de eficacitate profesională şi de calitate morală.

După umilinţe şi nedreptăţi Vadim Pirogan s-a ridicat în picioare şi a murit în picioare.

În ziua în care s-a stins urma să participe la Chişinău la lansarea unei cărţi de referinţă pentru conţinutul ei de adevăr – ,,Românii de la est de Bug”, opera unui alt român fără pereche, victimă a terorii roşii, Anton Golopenţia.

La întâlnirea noastră din primăvara lui 2003 am fost martorul panicat al unui semn al morţii sale. De atunci am înţeles că accidentul fatal stă la pândă, dar speram ca o minune să-l facă să trăiască până la împlinirea viselor sale nobile.

Imaginea sa este o icoană pentru românii de dincolo şi de dincoace de Prut, sper ca în timp tot mai mulţi dintre noi să devină conştienţi de calitatea omului modest şi neobosit cu care am fost contemporani.

Mă doare moartea sa aşa cum doare dispariţia ireversibilă a oricărui camarad cu care împărtăşeşti aceleaşi idei, dar şi mai dureros ar fi să ştiu că nu a sărit nimeni să-i ia locul, la fel de curat, la fel de entuziast, la fel de devotat.

Autor: Mircea Ivănoiu
Sursa: Memoria.ro

NICIUN COMENTARIU

  1. Ma mindresc ca port familia Pirogan, si vreau sa spun ca lupta va cuntinua pentru indeplinirea visului neamului si a regretatului Vadim Pirogan.

LĂSAȚI UN MESAJ