Vasilache Vasile

0
100

„Eu uneori am sentimentul că nu stă în mine înmagazinat timpul de anii pe care îi am, ci foarte curios, mi se pare uneori că şed epoci.”

Născut la 4 iulie, satul Unţeşti, Ungheni, fiul lui Ion si al Elizabetei Vasilache. Şcoala primară a făcut-o în satul natal. În toamna anului 1937 este admis la Liceul Naţional din Iaşi (astăzi Liceul „Mihail Sadoveanu”). În acelaşi an, din cauza taxei exagerate, tatăl Îl transfera la „Liceul de Aplicaţie” zis şi Seminarul Pedagogic Universitar de pe lânga Universitatea Alexandru Ioan Cuza, Iaşi. Odată cu anexarea Basarabiei, întrerupe studiile. întorcându-se în satul natal. În 1940 se înscrie la şcoala medie din Ungheni. Prarea fiind în limba rusă o părăseşte în scurt timp. 1941-1944 îsi reia studiile la acelaşi „Liceu de aplicaţie” Basarabia reocupată. Devine învăţător în satul natal iar peste puţină vreme este repartizat la şcoala medie din satul Cetireni. Concomitent urmează studiile la Institutul Pedagogic de doi ani Soroca, (secţia fără frecvenţă, limba şi litaratură), apoi se transferă la Institutul Pedagogic din Chişinău, facultatea de litere (fără frecvenţă), pe care o absolvă în 1958. În acelaşi an, prin ordinul ministrului învăţământului din RSS Moldova este trasferat la redacţia săptămînalului „Cultura Moldovei”, în calitate de director, secţia şcoli, unde a colaborat aproximativ cinci ani. Debutează în literatură conferindu-i-se premiul I la un concursul republican (proză). Din acest moment profesează jurnalistica, îmbinând-o cu creaţia literară (proză scurtă) „Aventurile celor doi verişori”, „Două mere ţigance”, „Tăcerile casei aceleia”.

1962-1964 Urmează Cursurile de Scenaristică de la Moscova. 1965 este Membru al Uniunii Scriitorilor din Moldova. 1965-1969 este redactor la revista „Nistru”, membru al Colegiului redacţional la Studioul „Moldova-Film”. Riga, 1969 – premiat pentru scenariul documentar „Eu şi ceilalti…”

1993-1995 redactor-şef al revistei „Columna”.

Se stinge din viaţă la 7 iulie 2008 la  Chişinău, Republica Moldova

„Umblând prin arhiva mea, mi-a venit un gând ciudat. Zic, mă, când am să mor, să-mi puneţi arhiva pe piept. Cea care nu a fost publicată. Eu voi continua pe cealaltă lume.”

„La un moment dat am văzut cum un bondar a înnoptat într-o lalea şi mi-am închipuit că e sultan. Un sultan înnoptează şi laleaua a tras perdelele, obloanele. Sunt Baiazid Fulgerul a zis şi laleaua a surâs. Şi eu şedeam şi mă gândeam că până la urmă, toată povestea asta cu o lalea, cu Baiazid înnoptând în seraiul ei, totul se încheie cu o ceapă în pământ. Iaca crugul vieţii, cercul se închide”

In memoriam Vasile Vasilache

Mihai Cimpoi

1. Vasile Vasilache este o expresie desăvârşită a arhetipalităţii îmbinată simbiotic cu (postmodernitatea). Nu l-a interesat  lupta dintre „antici” şi „moderni”, fiindu-şi sieşi canon şi paradigmă. A  practicat o scriitură, care se ţese din ea însăşi (să nu uităm că, etimologic text trimite la textil, la ţesătură). Cu Vasile Vasilache am trecut întreaga odisee sau, mai degrabă, pandemoniul perioadei postbelice, opunându-ne – împreună – procesului de înstrăinare de matricea stilistică firească, de aservire ideologică aşa-zisului realism socialist şi marginalizării. A sfidat o atare marginalizare şi marginalismul care este caracteristic literatului basarabean, urmând stăruitor de unul singur Drumul spre Centru. Întâmplări, momente? Multe, câtă frunză şi iarbă, cum ar zice el, căci temeiul lumii e întâmplarea. Ei bine, anume aleatoriul (cum îi plăcea, de asemenea, să zică, să se completeze  neologistic) a făcut ca să-mi fie sfetnicul primilor mei paşi în literatură când era redactor la Cultura. Veneam, încălţat în cizme cu carâmbi mari, de „brezent” şi pline de lut frământat de la Larga sau de la Lipcani, unde am făcut un an de corvoadă ziaristică provincială.

L-am şi încercat să-l imit în nişte încercări în proză (reportericească), căci era un povestitor fascinant. Probabil, mi-a apreciat mai mult acea venire originală în cizme la oraş, în care întrezărea o cutezanţă, o voinţă de ceva, decât calitatea textelor mele de atunci. Oricum, am apărut în Cultura cu augusta lui binecuvântare: „Păi să fie într-un ceas  bun,  că începutul e o întemeiere!” Recunoştinţă, nea Vasile, pentru această binecuvântare şi pentru că am fost alături la bine şi la rău.

2. Surâsul lui Vişnu, pentru că îi caracterizează atitudinea blajin-ironică faţă de lumea aceasta care-şi ascunde mereu, la modul comic-tragic, esenţele în aparenţe şi îşi spune povestea cu cocoşul roşu în chip de eternă reîntoarcere nietzscheană de la Adam până la Ana-Maria.

Vladimir Beşleagă

1. Acum, rătăcind prin două secole, după ce am trăit, pot zice, un veac de om, când mă uit îndărăt şi încerc să străbat cu privirea negura groasă a timpului, îmi răsar în faţă, învăluiţi ca într-o lumină supraterestră, trei chipuri de oameni, care mi‑au marcat profund viaţa, care m-au modelat, m-au format ca personalitate, aşa cum mai continuu să fiu, nu ştiu până când. Primul este/a fost cel care s-a numit părintele, tatăl meu. Al doilea, profesorul şi mentorul meu, Coroban. Al treilea, pe care l-am cunoscut şi îndrăgit pentru o viaţă s-a numit Vasilache. Tustrei au purtat acelaşi nume: Vasile. Tata Vasile, Coroban Vasile şi Vasile Vasilache. Trei bazilei-prinţi în lumea spiritului…

Despre fratele mai mare, Vasile Vasilache, care ne-a părăsit atât de pe neaşteptate, lăsând un imens gol în sufletele noastre, aş putea să împărtăşesc multe şi tulburătoare momente şi întâmplări, unele comice/hazlii, altele triste/tragice, dar în rândurile ce urmează mă voi opri asupra câtorva doar. Era pe la mijlocul anilor `60 ai secolului trecut. Activam împreună în cadrul redacţiei revistei Uniunii Scriitorilor Nistrul. Atunci au apărut cele câteva cărţi, care au rezistat examenului timpului: „Povestea cu cocoşul roşu”, „Singur în faţa dragostei” şi… Parcă îmi sună şi acum în auz cuvintele lui Vasile: „Dacă te-aş mai vedea şi pe tine publicat”… Adică, pe mine, manuscrisul meu… Ce rămânea dincolo de spusa lui? Că se putea să se întâmple să nu fie publicat? Acum, când stau să analizez, pare să pricep că asta era temerea lui: să fiu blocat… Exact aşa cum s-a întâmplat, peste câţiva ani, cu altă carte a mea, „Noaptea a treia”. Dar şi cu partea a II a „Poveştii cu cocoşul roşu”…

Era la începutul anilor `70. Discuţia manuscrisului lui Vasile a avut loc la editură. Îmi amintesc câteva detalii. Mai întâi, că după o scurtă perioadă de destindere a climatului cultural, satrapul Ivan Bodiul, devenind prim-secretar al CC al PC(b) din RSSM, a purces la instaurarea unui regim drastic de cenzură şi presiune asupra oamenilor de creaţie. Iar în textul lui Vasilache figura un secretar de partid care ajunge în ospiciu. Scandal! Cum aşa? Un secretar de partid nebun? Iată şi reproşul magistral care i-a fost adus autorului de nimeni altul decât de colegul scriitor, care a fost I. C. Ciobanu: „Secretarul de partid, din oficiu, nu poate să-şi iasă din minţi”… Ceea ce a şi decis soarta cărţii, iar autorul a fost exclus din procesul literar pentru aproape două decenii… A făcut traduceri, traduceri bune, dar „Basmul…”, cum îi plăcea să-şi numească celebra carte, nu a mai avut continuare… Mai deunăzi, la masa de pomenire din ziua a noua după trecerea la cele veşnice, am formulat întrebarea: „Dar unde să fie acel manuscris? Există pe undeva?” La care unul dintre feciori, Victor, a ridicat ochii spre tavan, spunând: „Trebuie să fie pe acolo, pe undeva… Dar nu a sosit încă momentul”… Iar doamna Alexandra a auzit din gura celui de curând plecat: „Când am să mor, vreau să mi se pună pe piept şi nişte manuscrise”… Nu cumva despre acela a fost vorba?…

Iar după discuţie Vasile şi-a luat manuscrisul îndărăt şi eu, care am asistat, fără să-l pot ajuta, am mers cu el pe străzile oraşului, căutând a-l îmbărbăta cumva, a-i spune vorbe de susţinere… Ţin minte că mă privea în tăcere, fără să scoată un cuvânt… Apăream ca un naiv în faţa lui, el care avea o atât de bogată experienţă de viaţă, el care era plin de atâta înţelepciune!

Totdeauna am fost fermecat de vorba lui Vasilache. Şi nu numai eu – atâta lume. Zice eminentul om de cultură şi subtilul critic literar Eugen Lungu în eseul publicat în revista Semn (nr. 1, 2008): „V. Vasilache vorbeşte cum scrie şi scrie cum vorbeşte”. O constatare de mare fineţe şi adevăr. Aici stă, zic eu, secretul magiei lui Vasilache: este mereu egal cu sine, în deplină armonie… Şi mai adaugă exegetul: „Nu sunt mulţi cei care pot gusta un Vasilache în toată complexitatea lui”. Absolut exact! Cu asupra de măsură adevărat. Numai la suprafaţă pare că e doar atât de simplu scrisul Domniei sale. Este foarte complex. Genialitatea lui Vasile Vasilache abia urmează a fi pătrunsă şi descifrată…

Atât de strâns ni s-au întrepătruns şi chiar contopit destinele, încât nu pot să nu mai aduc un episod, un moment crucial din viaţa mea şi relaţiile noastre. La începutul anului 1987, am fost internat în spital şi am suportat o operaţie, când s-a întâmplat o mare nenorocire – s-a pierdut cu zile feciorul meu Alexandru… Nu-mi revenisem încă după narcoză, când s-a produs catastrofa… Urma să fie înmormântat, dar nu înainte de a şti şi eu de tragedie… Cine a fost ales de destin ca să-mi comunice vestea? Nu altul decât fratele Vasile Vasilache! Dânsul a venit la mine, însoţit de Grigore Vieru… Dânsul mi-a anunţat mult prea trista şi dureroasa veste, prin cuvinte pe care numai Domnia Sa a ştiut cum să le aleagă şi cum să le rostească spre a nu-mi pierde chiar acolo şi atunci minţile… M-a luat uşor, pe departe, m-a pregătit prin vocea-i dominată de o nebănuită forţă de penetraţie şi rezistenţă în faţa durerii… Da, au urmat lungi săptămâni de zbucium, de luptă cu suferinţa, dar pragul fatal a fost trecut… Vasile împreună cu Grigore l-au petrecut pe Sandu al meu în ultimul drum. Eu,  după ce am plâns la sicriul lui şi l-am sărutat, am fost adus din nou la spital… Acum, când a plecat şi Vasile, vreau să cred că se vor întâlni în Lumea umbrelor, şi Vasile îi va spune bietului meu băiat că mă mai reţin ceva zile şi vin şi ca să fim iar cu toţii împreună…

Constantin Cheianu

1. Când îmi făceam studiile la facultatea de Filologie, prin 1977-1982, Vasilache lipsea, bineînţeles, din programa de studii.  Era cu neputinţă să găseşti, la bibliotecă, „Povestea cu cocoşul roşu”, tot astfel cum ţinea de domeniul imposibilului să vezi o poză de-a scriitorului, pentru că la un moment dat făcusem o adevărată obsesie din dorinţa de a vedea cum arată acest „autor dăunător”. Şi Druţă avea faima de autor incomod, dar cărţile lui erau accesibile, iar fotografia i-o puteai vedea în orice manual. Vina lui Vasilache părea mai gravă, iar cartea – mai periculoasă.

Prin pâcla groasă de tăcere ce învăluia numele scriitorului, nu pătrundeau decât zvonuri, unele dintre acestea acreditând ideea că el nici nu locuieşte în Moldova, dar parcă nici în URSS, iar conform altora ieşea că, de fapt, nici nu mai este în viaţă.

Cât despre faimoasa sa lucrare, aceasta nici nu părea să aibă altă miză decât una subversivă, de subminare a sistemului şi când, în sfârşit, am avut-o în mâini, atent la „mine ideologice”, m-am trezit la sfârşitul lecturii, ca dintr-o vrăjeală, cu impresia a ceva plin de viaţă, frăgezime şi lumină. Care diversiune!

Nu aveam să-l văd decât foarte târziu, în anii perestroikăi, la adunările scriitorilor. Aici, altă surpriză.

În locul omului rănit şi încrâncenat, acuzând sever regimul şi pe colegii colaboraţionişti, al omului pe care, cu îndreptăţire, mă aşteptam să-l cunosc, am descoperit o persoană oarecum incompatibilă cu  imaginea de „om revoltat” şi de erou. Degeaba am aşteptat să-l văd „scoţând foc pe nări”, aşa cum făceau alţi colegi ai săi, aceiaşi linguşitori tenace ai regimului comunist. Felul său cuminte de a lua atitudini ferme, chiar dacă îl făceau un om temut (iar pentru unii nesuferit) la Uniunea Scriitorilor, avea ceva din lipsa de ostentaţie a personajului din celebrul său roman.

În timp lucrurile au evoluat, comozii de ieri îmbrăţişând un alt gen de conformism, iar Vasilache rămânând acelaşi „ne-erou”, cu o conştiinţă a adevărului calmă, profundă, deloc spectaculoasă.

Dispariţia sa vine şi ea într-un fel de continuitate organică a acestui fel de a fi. Vasilache încremenise atât de mult în tiparul omului care deţine un adevăr superior şi în bătrâneţea sa neclintită, încât părea că n-o să moară niciodată. Sau că moartea, în cazul lui, se transformase într-un fel de formalitate.

Iată de ce, la înmormântare, nu m-am putut sili să fiu trist. Pe el moartea nu părea să-l doară, aşa cum nu l-au durut nici viaţa, nici oamenii.

Arcadie Suceveanu

1. După cum se întâmplă în cazul personalităţilor puternice, înzestrate cu mult caracter şi având un stil inconfundabil (stil literar, stil de viaţă), aşa cum a fost Vasile Vasilache, verbele se lasă cu greu convertite la timpul trecut, iar moartea pare o absurditate (şi mai) greu de acceptat. Şi totuşi, în faţa tristei evidenţe a destinului, eforturile noastre devin neputincioase şi verbele îşi schimbă, brusc, registrul conjugării… Vasilache părea făcut parcă pentru eternitate, era un om ce părea a nu se lăsa afectat de eroziunile fizice şi morale, cu o voinţă şi o prospeţime de viaţă ce sfidau rigorile vârstei biologice. În ciuda anilor adunaţi pe răboj (folosesc aici un arhaism desprins parcă din vorbirea sa, care conţinea un relicvariu de neaoşisme şi arhaisme), el nu era un om vetust, nu era un spirit arhaic, depăşit. Dimpotrivă, Vasilache avea o forţă şi o disponibilitate excepţionale de acomodare (în sens de modernizare) la sensibilitatea noii epoci, la modul de a fi al tinerelor generaţii. Iar scrisul său – în care se îmbină ca într-un aliaj expresia neaoşă, respiraţia htonică şi gândirea autohtonă cu parabola filosofică, cu elementul mitologic şi cultural – are (şi aici, iată, verbul îşi păstrează formula neschimbată, la timpul prezent) o originalitate netrucată, „naturală” cum s-ar zice, o vigoare artistică ce susţine cu succes proba relecturii, oricum s-ar schimba sensibilităţile şi epocile.

Vasile Vasilache a fost o prezenţă remarcabilă cu adevărat în cultura noastră, un

„personaj” de un pitoresc inconfundabil în agora literară, întotdeauna

Prin pâcla groasă de tăcere ce învăluia numele scriitorului, nu pătrundeau decât zvonuri, unele dintre acestea acreditând ideea că el nici nu locuieşte în Moldova, dar parcă nici în URSS, iar conform altora ieşea că, de fapt, nici nu mai este în viaţă.

Cât despre faimoasa sa lucrare, aceasta nici nu părea să aibă altă miză decât una subversivă, de subminare a sistemului şi când, în sfârşit, am avut-o în mâini, atent la „mine ideologice”, m-am trezit la sfârşitul lecturii, ca dintr-o vrăjeală, cu impresia a ceva plin de viaţă, frăgezime şi lumină. Care diversiune!

Nu aveam să-l văd decât foarte târziu, în anii perestroikăi, la adunările scriitorilor. Aici, altă surpriză.

În locul omului rănit şi încrâncenat, acuzând sever regimul şi pe colegii colaboraţionişti, al omului pe care, cu îndreptăţire, mă aşteptam să-l cunosc, am descoperit o persoană oarecum incompatibilă cu  imaginea de „om revoltat” şi de erou. Degeaba am aşteptat să-l văd „scoţând foc pe nări”, aşa cum făceau alţi colegi ai săi, aceiaşi linguşitori tenace ai regimului comunist. Felul său cuminte de a lua atitudini ferme, chiar dacă îl făceau un om temut (iar pentru unii nesuferit) la Uniunea Scriitorilor, avea ceva din lipsa de ostentaţie a personajului din celebrul său roman.

În timp lucrurile au evoluat, comozii de ieri îmbrăţişând un alt gen de conformism, iar Vasilache rămânând acelaşi „ne-erou”, cu o conştiinţă a adevărului calmă, profundă, deloc spectaculoasă.

Dispariţia sa vine şi ea într-un fel de continuitate organică a acestui fel de a fi. Vasilache încremenise atât de mult în tiparul omului care deţine un adevăr superior şi în bătrâneţea sa neclintită, încât părea că n-o să moară niciodată. Sau că moartea, în cazul lui, se transformase într-un fel de formalitate.

Iată de ce, la înmormântare, nu m-am putut sili să fiu trist. Pe el moartea nu părea să-l doară, aşa cum nu l-au durut nici viaţa, nici oamenii.

Vlad Zbârciog

Misterele unui spirit inconfundabil

Vasile Vasilache este personalitatea pe care o situez pe locul cel mai de seamă în cariera mea literară. Este omul care nu m-a „dădăcit”, nu mi-a dirijat paşii, cum au făcut-o cu mult suflet şi dragoste alţi doi prieteni, Alexandru Cosmescu şi Ion Constantin Ciobanu, dar de la care am luat, cred, cele mai concrete şi mai necesare lecţii de literatură, de respect pentru cuvânt, pentru bogăţia limbii noastre, pentru „formele străvechi ale vieţii rustice, nealterate şi intacte” (V. Coroban), pentru simplitatea şi pitorescul expresiilor neaoşe, pentru multe alte frumoase şi indispensabile calităţi pe care Providenţa i le-a dăruit cu prisosinţă.

Scriu aceste rânduri sub imperiul unor sentimente pe care le trăieşti de puţine ori în viaţă… Făcând o retrospectivă a atitudinii mele privitoare la opera lui Vasile Vasilache, am certitudinea că anume ea, această formă de înţelegere desfăşurată pe etape sau, mai corect, în straturi, m-a dirijat, mi-a educat într-un fel desfăşurată pe etape sau, mai corect, în straturi, m-a dirijat, mi-a educat într-un fel simţurile, mi-a maturizat concepţiile, gândurile, m-a făcut să privesc lucrurile, fenomenele, oamenii şi faptele lor prin altă optică, racordându-mă la un nou spirit, la o nouă structură psihologică. Fiindcă am învăţat de la Domnia sa, în primul rând, să „rătăcesc în mine”, dar şi „printre figurile uriaşe ale literaturii naţionale şi universale”. În al doilea rând, am luat „tremurul permanent al lacrimii pentru cel ce nu a ajuns să înţeleagă condiţia de a fi trăitor pe planeta zisă Terra”, tremurul permanent pentru limba mamei, pentru istorie, tradiţii, strămoşi… Fără această „şcoală” poate că n-aş fi înţeles prea bine literatura scrisă de Camus, Faulkner, Moravia, Sabato, Marquez, de atâţia alţi mari prozatori ai secolului douăzeci. Fără această „şcoală” poate că n-aş fi scris modestele mele cărţi: Conul de umbră, Suntem ca o poveste, Orizontul pierdut, Ţărmul din suflet, Învolburatele ape ale Mării Sarmatice, Timp răstignit… Fără această „şcoală” poate că n-aş fi învins drama pe care bunul Dumnezeu mi-a trimis-o întru izbăvire. Sau poate că această dramă fiindu-mi „dulcea şi purificatoarea încercare” a Providenţei?…

De la Domnia sa am învăţat să preţuiesc timpul, să vorbesc nestingherit cu vântul şi ierburile, cu păsările şi animalele, aceasta fiindcă Domnia sa, având o intuiţie înnăscută, a ştiut să transpună în limbaj uman gândurile păsărilor şi animalelor. De la Domnia sa am deprins răbdarea unei lecturi mozaicate, saturate de înţelepciune populară. Datorită structurii originale lingvistico-stilistice a scrierilor dumisale, datorită misterului creat de fraza saturată de idei, am cultivat în mine grija pentru cuvânt, pentru sensurile şi înţelesurile lui complexe, pentru simplitatea şi pitorescul expresiei, muzica interioară a frazei… De la Domnia sa am luat primele lecţii de postmodernism… Scria într-o cronică recentă criticul literar Alexandru Burlacu: „Prin tehnica narativă, prin filozofia condiţiei existenţiale „Povestea cu cocoşul roşu” este primul roman postmodern scris în Basarabia”. Şi aceasta se întâmpla la 1966, cu aproape zece ani înaintea apariţiei romanelor lui Gabriel Garcia Mar­quez, reprezentant de seamă al postmodernismului şi apropiat lui Vasile Vasilache ca structură psiho-filosofică şi manieră de concepere artistică.

Vasile Vasilache este, deci, un scriitor postmodernist, un scriitor original, unic în felul său la noi. O confirmă scrierile dumisale Povestea cu cocoşul roşu, Elegie pentru Ana-Maria, Surâsul lui Vişnu, Izvorul zilei a patra… Prin formula adoptată, prin structura psihologico-socială a scrisului, prin limbajul inedit, inconfundabil, prin viziunea aci ironică, aci parodistică, prin misterul pe care-l creează, printr-o conjugare a fanteziei, intuiţiei, structurii lingvistico-stilistice a frazei, prin multe alte aspecte specifice literaturii. Autorul ştie a crea atmosfere, face proiecţii ale lumii lăuntrice a personajelor, punându-le în relaţie cu lumea, cu universul, astfel evidenţiind sensul existenţei lui pe pământ. Coboară în mitologie, căutând piatra unghiulară (filosofală) şi creând stări afiliate prin semnificaţiile lor, cum ar fi starea de mit, sentimentul de aşteptare a ceva necunoscut, a ceva ce există dincolo de percepţia noastră, adică dincolo de existenţa terestră. Şi aceste stări te urmăresc în toate scrierile Domniei sale. De aici, probabil, şi acea unicitate de „îmblânzitor de timp” (M. Cimpoi). De multe ori timpul este sacrificat, acţiunea se desfăşoară parcă în afara timpului, scriitorul sugerând ideea, mai mult chiar, stimulând încrederea cititorului că poate avea, chiar şi în momentele cele mai dificile, o şansă. Participi, într-un fel, la procesul zămislirii artistice, eşti parte din acest proces, intri parcă într-o relaţie de personaj-timp sau personaj-realitate-mit, în care jocul între real şi absurd te invită la punerea în lumină a unor idei, semnificaţii existenţiale. Şi aici îmi vine în memorie afirmaţia lui Petru Creţia, care scria într-un articol despre creaţia prozatorului nostru: „Vasile Vasilache ne-a dat ceva greu de uitat. Şi ni l-a dat într-o proză de o rară forţă expresivă şi în curgerea ei lentă, uneori greoaie, cu ezitări, cu precipitări, cu ocolişuri şi ascunzişuri”…

Am încercat, prin urmare, să privesc lumea cu ochii prozatorului, să pătrund în atmosfera creată de spiritul său, să dau de taina lui, acea taină ascunsă pe care poate nu o cunoaşte uneori nici creatorul de valori literare şi artistice. Mă gândeam că numai astfel poţi trage punţi între tine şi propriul eu, între înţelegerea ta şi starea de real şi mit. Dar această vrajă dintre real şi imaginar comportă în proza lui Vasile Vasilache o filozofie aparte, unică în felul ei, o filozofie travestită parcă sau poate introvertită, care conduce, aproape întotdeauna, la o sincronizare cu ritualul folcloric, cu simţirea noastră ancestrală. De aici, probabil, acel dat al tainei, despre care aminteam anterior, pe care îl intuim, îl sesizăm în spusa lui „neaoşă, uneori folclorico-filosofică, alteori solemnă” (M. Cimpoi), de cele mai multe ori însă parabolică, deoarece proza lui (mai ales romanul Povestea cu cocoşul roşu) este parabolică, cu alegorii şi simboluri „plonjante”, vorba lui Al. Burlacu, în care grotescul, comicul, absurdul se substituie tragicului, motivul lumii răsturnate, adică întoarsă pe dos, contopindu-ne cu spectacolul lumii, al lumii ca teatru, în care se schimbă doar actorii, celelalte componente rămânând aceleaşi… Este o lume identificată cu teatrul, deseori un teatru al absurdului…

Mă gândesc acum şi la apropierea Domniei sale de filosofia orientală (Confucius, Lao Zi, Vişnu…), găsind în ea filiaţii cu credinţa noastră, cu taina ei care o apropie de eternitate, prozatorul apropiindu-se, la rândul său, de categoriile etice şi filosofice fundamentale: Răul şi Binele, Viaţa şi Moartea. Vasile Vasilache creează un întreg sistem de simboluri, alegorii, parabole, saturate de lumina muzicii interioare, toate selectate din spectacolul atât de carnavalesc al vieţii.

Vorbeam cu o ocazie de paralelele ce se fac uneori între scrisul lui Vasile Vasilache şi Marquez sau Vasilache şi alţi scriitori de talie universală, cum ar fi Cervantes, Dostoievski, D. R. Popescu ş.a. Ceea ce-l deosebeşte, cred, în mod evident de alţi mari prozatori este faptul că autorul nostru se apropie, temeinic şi constant, de valorile morale şi civice ale individului, că îşi zămisleşte scrierile purtând o mare dragoste pentru omul simplu, cu problemele lui simple la prima vedere, dar importante pentru viaţa lui. În al treilea rând, îşi situează personajele între eternele categorii etice şi filosofice: Viaţă şi Moarte, ultima fiind nimic altceva decât o încercare de a înţelege mai profund rosturile existenţiale…

Acum, când nu mai este printre noi, mă gândesc la faptul că, în trecerea noastră de zi cu zi prin această viaţă, nu ne-am dat seama că trăim alături de un Mare scriitor, apreciat în multe părţi ale lumii, acolo, până unde au ajuns traducerile scrierilor Dumisale. Un Mare scriitor, contemporan cu noi, pe care îl vedeam aproape zilnic, ne atingeam de privirea şi sufletul lui şi nici prin gând nu ne trecea să ne bucurăm de acest favor, pe care ni l-a dat Dumnezeu…

Opera Domniei sale, complexă, cu straturi şi substraturi ideatice profunde, va fi să cunoască şi de acum înainte interpretări noi şi profunde, deoarece un asemenea scriitor „şcolit” la înţelepciunea umană, la cultura universală, la filosofiile lumii, un asemenea spirit, o asemenea simbioză de filosofii, de simţiri dau naştere întotdeauna unor mistere pline de sensuri şi semnificaţii polivalente. Mistere pe care ne invită cu bunăvoinţă să le sesizăm, să le căutăm.

Vasile Romanciuc

O, Doamne, nu mai vine înţeleptul

În memoria lui Vasile Vasilache

O întrebare tristă mă dărâmă

(Zadarnic aşteptăm la ea răspuns) –

Răspunsul, ca un laş, stă-n noi ascuns):

Ne tragem de la Râm ori de la râmă?*

„Ce întrebare… Uită-o şi-o fi bine…”

Mă sfătuieşte iar măruntul paj –

El nu e deranjat de derapaj…

Iar tăvălugul lunecă spre mine…

O, Doamne, nu mai vine Înţeleptul

Ce ştie care-i strâmbul, care-i dreptul…

Şi nu mai trece faza de reflux…

Dar, pentru că n-am timp de aşteptare

(Dator e cu o moarte fiecare),

Ce să vă spun, prieteni? Fiat lux!

10 iulie 2008

* O întrebare pe care şi-o punea (şi ne-o punea) adeseori Vasile Vasilache.

Sursa: Vasilevasilache.blogspot.com
Foto: Wikipedia.org

NICIUN COMENTARIU

LĂSAȚI UN MESAJ