Vieru Grigore

0
46
grigore vieru

S-a nascut pe 14 februarie 1935, in satul Pererita din fostul judet Hotin, pe teritoriul de azi al Republicii Moldova, in familia de plugari romani a lui Pavel si Eudochia Vieru, nascuta Didic. A absolvit scoala de sapte clase din satul natal in anul 1950, dupa care a urmat scoala medie din oraselul Lipcani, pe care o termina in 1953.

A debutat editorial pe cand era student, in 1957, cu o placheta de versuri pentru copii, „Alarma”, apreciata de critica literara. In timpul studentiei, din cauza lipsurilor materiale, a fost nevoit periodic sa abandoneze cursurile.

Dupa ce a absolvit, in 1958, Institutul Pedagogic „Ion Creanga” din Chisinau, Facultatea Filologie si Istorie, Grigore Vieru s-a angajat ca redactor la revista pentru copii „Scanteia Leninista”, actualmente „Noi”, si a publicat a doua culegeri de versuri pentru copii, „Muzicute”.

Pe 8 iunie 1960 s-a casatorit cu Raisa, profesoara de romana si latina, cu care are doi fii. In acelasi an, Vieru s-a angajat ca redactor la revista „Nistru”, in prezent „Basarabia”, publicatie a Uniunii Scriitorilor din Moldova.

Intre anii 1960 si 1963, a activat ca redactor la editura „Cartea Moldoveneasca”, publicand, in 1961, doua plachete de versuri pentru copii, „Fat-Frumos curcubeul” si „Buna ziua, fulgilor!”, iar in 1963 cartile pentru copii „Multumim pentru pace” (versuri) si „Fagurasi” (versuri, povestiri si cantece). In 1964, i-a fost publicat, in revista „Nistru”, poemul „Legamant”, dedicat lui Mihai Eminescu.

Volumul „Versuri pentru cititorii de toate varstele”, aparut in 1965, a fost distins, doi ani mai tarziu, cu Premiul Republican al Comsomolului in domeniul literaturii pentru copii si tineret. In 1967, i-au aparut culegerea pentru copii „Poezii de seama voastra” si poemul „Barbatii Moldovei”, publicat de revista „Nistru”. Poemul continea o dedicatie pentru „nationalistul” Nicolae Testimiteanu, care i-a facut pe cei de la cenzura sa opreasca tiparirea si sa scoata dedicatia cu pricina.

1968, an de cotitura

Anul 1968 a produs o cotitura in destinul poetului, consemnata de volumul de versuri „Numele tau”. Cartea este apreciata de critica literara drept cea mai originala aparitie poetica. In chiar anul aparitiei, volumul a devenit obiect de studiu la cursurile universitare de literatura nationala contemporana.

Trei poeme din volum sunt intitulate „Tudor Arghezi”, „Lucian Blaga” si „Brancusi”, iar alte doua sunt inchinate lui Nicolae Labis si Marin Sorescu. Asemenea dedicatii apar pentru prima oara in lirica basarabeana de dupa cel de-al doilea razboi mondial.

Cartea „Duminica cuvintelor”, aparuta in 1969 si ilustrata de pictorul Igor Vieru, a avut un asemenea succes in randul prescolarilor incat a devenit lectura constanta in fiecare gradinita. In anul urmator, Grigore Vieru, impreuna cu Spiridon Vangheli si pictorul Igor Vieru, a publicat „Abecedarul”.

Acesta a aparut dupa ce, timp de cativa ani, au existat mai multe demersuri sprijinite si de invatatorimea basarabeana, lucrarea fiind considerata nationalista de catre autoritati. Tot in 1970, a aparut volumul selectiv de versuri pentru copii „Trei iezi”. La numai cateva zile dupa aparitie, in urma unui denunt, a fost retras din librarii pentru poemul „Curcubeul”, in care a fost gasit „ascuns” Tricolorul Romanesc.

In 1971 a aparut placheta „Versuri”, iar in 1973 Grigore Vieru a trecut Prutul, intr-o delegatie de scriitori sovietici. A avut prilejul, astfel, sa participe la intalnirea cu redactorii revistei „Secolul XX”, printre care Dan Haulica, Stefan Augustin Doinas, Ioanichie Olteanu, Geo Serban si Tatiana Nicolescu, si sa viziteze, la rugamintea sa, manastirile Putna, Voronet, Sucevita, Dragomirna si Varatec. Mai tarziu, poetul a facut urmatoarea marturisire: „Daca visul unora a fost ori este sa ajunga in Cosmos, eu viata intreaga am visat sa trec Prutul.”

In anul 1974, scriitorul Zaharia Stancu, presedintele Uniunii Scriitorilor din Romania, i-a facut o invitatie oficiala din partea uniunii, careia poetul i-a dat curs. Grigore Vieru a vizitat Transilvania, insotit de poetul Radu Carneci. In 1977, tot la invitatia Uniunii Scriitorilor din Romania, a mers, impreuna cu sotia, prin mai multe orase din Romania: Bucuresti, Constanta, Cluj-Napoca si Iasi.

In acest timp, i-au fost publicate volumul de versuri „Aproape”, aparut in 1974, cartea pentru cei mici „Mama” ilustrata de Igor Vieru in 1975, si volumul „Un verde ne vede!”, pentru care i s-a decernat Premiul de Stat al Republicii Moldova (1978).

In 1978 i s-a publicat, la editura Junimea din Iasi, volumul „Steaua de vineri”, prefatata de Nichita Stanescu, prin care s-a rupt tacerea intre scriitorii romani de pe ambele maluri ale Prutului.

In 1980, lui Grigore Vieru i-au aparut „Abecedarul pentru prescolari”, „Albinuta”, „Fiindca iubesc”! (o noua culegere de versuri lirice) si „Sa cresti mari!” (culegere de cantece pentru copii).

Un adevarat succes a reprezentat filmul muzical pentru copii „Maria Mirabela” in 1982, regizat de Ion Popescu Gopo, cu muzica compusa de Eugen Doga, iar autorul textelor pentru cantece – Grigore Vieru.

In 1983, a aparut „Taina care ma apara”, in care s-au simtit primele accente profund sociale din creatia poetului. Anul urmator, Grigore Vieru si-a adunat cele mai frumoase poezii si cantece, medalioane si secvente publicistice in volumul „Scrieri alese”.

Spectacol interzis

Cu ocazia implinirii a 50 de ani de existenta, Grigore Vieru a dorit sa faca, in 1985, un spectacol literar-muzical la Palatul Octombrie (azi „Palatul National”), insa evenimentul a fost interzis din ordine de la cel mai inalt nivel.

Trei ani mai tarziu, in saptamanalul „Literatura si Arta”, a aparut primul text poetic postbelic tiparit in Basarabia cu litere latine, semnat de Grigore Vieru. I se acorda cea mai prestigioasa distinctie internationala in domeniul literaturii pentru copii: Diploma de Onoare Andersen.

In 1989 a fost votat deputat al poporului. Dupa 1990, adunand in jurul sau pe cei mai populari interpreti si compozitori de muzica usoara din Basarabia, poetul a intreprins un turneu de succes in Moldova de peste Prut. Grigore Vieru a devenit membru de Onoare al Academiei Romane in 1990 si membru corespondent in 1993.

Dupa Revolutia din 1989, in Romania i-au fost publicate mai multe carti intre care „Hristos nu are nici o vina!” (1991), „Curatirea fantanii” (1993), „Rugaciune pentru mama” (1994), „Izbavirea” (1999), volumul antologic „Cartea Vietii Mele” (2002). La Electrecord, Bucuresti, in 1992, a aparut discul de cantece „Rasai”, realizat impreuna cu Doina si Ion Aldea-Teodorovici, pe care apare celebra melodie inchinata lui Mihai Eminescu.

Culegeri din lirica si poezia sa pentru copii au aparut, de-a lungul anilor, in Franta, Rusia, Ucraina, Letonia, Lituania, Estonia, Georgia, Armenia, Macedonia, Bulgaria, Bielarus, Tadjikistan, Azerbaidjan, Kargazstan si in alte tari.

Sunt iarba, mai simplu nu pot fi

In 1992, a fost propus de Academia Romana in pentru Premiul Nobel pentru Pace si i s-a conferit titlul onorific de „Scriitor al poporului din Republica Moldova”. In 1995, cu ocazia implinirii varstei de 60 de ani, a fost sarbatorit oficial la Bucuresti, Iasi si la „Uniunea Scriitorilor din Chisinau”. In acelasi an, poetul a fost ales membru al Consiliului de administratie pentru Societatea Romana de Radiodifuziune.

Anul urmator, de Rusalii, poetul a pus o piatra funerara comuna, pentru mama sa si pentru el, pe mormantul celei care i-a dat viata, cu urmatoarele epitafuri daltuite de sculptorul Tudor Cataraga: „Pierzand pe mama, iti ramane Patria, dar nu mai esti copil”, iar pentru sine: „Sunt iarba, mai simplu nu pot fi”.

Sensul epitafului sau Grigore Vieru l-a explicat celor prezenti: „A fi simplu nu este o treaba usoara. A fi simplu inseamna sa mori cate putin in fiecare zi, in numele celor multi, pana cand te preschimbi in iarba. Iar mai simplu ca iarba ce poate fi?”

In decembrie 2008, a fost lansat la Iasi volumul „Taina care ma apara”, care cuprinde creatiile importante ale poetului din ultimii 50 de ani.

In 2000, Grigore Vieru a fost decorat cu Medalia guvernamentala a Romaniei „Eminescu”- 150 de ani de la nastere.

La 16 ianuarie2009, in noaptea de joi spre vineri, poetul a suferit un grav accident de circulatie, in apropiere de Chisinau. La 48 de ore dupa accident, inima lui Vieru a incetat sa bata, pe fondul unor politraumatisme multiple si al unei poliinsuficiente a sistemelor si organelor.

ziare.com

Dumnezeu l-a sărutat pe frunte

Când s-a născut, acum 75 de ani, Dumnezeu l-a sărutat pe frunte.
Ulterior Grigore Vieru a devenit unul dintre scriitorii noştri cei mai importanţi.
Dar tot atunci, Cel de Sus l-a sărutat şi pe Suflet.
Vieru a fost şi un exemplu de omenie, de cumsecădenie, de modestie, de bunătate.
La întâlniri prefera să rostească poemul „Casa mea”:
„…Şi vei tace lung cu mine
Cu văz tulbur şi durut,
Casă văduvă şi tristă
De pe margine de Prut.”
De ce poetul recita mereu această poezie?
Pentru că ea nu era una oarecare din creaţia poetului. Casa „văduvă şi tristă” simboliza însăşi Basarabia, cea de dincoace de Prut, cea de dincolo de Ţară.
În ultimul an am participat la mai multe manifestări din România dedicate lui Grigore Vieru, unde ni se spunea: „Vieru este şi al nostru!”.
Ca şi cum ni s-ar fi spus: „Sunteţi şi voi de-ai noştri” sau: „Suferinţa voastră este şi a noastră”.
Visul lui Vieru s-a împlinit: el vedea unirea noastră cu Ţara prin cuvânt.
Patria lui, dacă ar fi să-l parafrazez pe Nichita Stănescu, era Limba Română.
El nu doar a scris în Limba Română. Vieru a trăit în Limba Română.
Când vulcanic, ca o lavă revărsându-se peste versanţi, când lin ca o apă limpede care curge cu tot cu cerul de deasupra şi sălciile înflorite de pe maluri, versul lui ne-a însoţit istoria ultimei jumătăţi de veac.
Poezia lui este o simbioză dintre Neam şi Timp: ca dintre copac şi muşchi.

Vieru a scris poezii mobilizatoare, cu încărcătură de trăsnet şi cu lumină de fulger.
Vieru a scris poezii senine, ca nişte icoane pe sticlă.
Miracolul ne era relevat prin detalii şi noţiuni aparent nesemnificative: Limba maternă, Eminescu, casa părintească, Prutul, iubita, mama…
„Uşoară, maică, uşoară,
C-ai putea să mergi călcând
Pe seminţele ce zboară
Între ceruri şi pământ!…”
Acum, când Vieru nu mai este, multă lume se întreabă nedumerită: cum puteau unii să-l urască animalic pe autorul versurilor dumnezeieşti de mai sus, care, în viaţa de toate zilele, era şi un bărbat de o bunătate îngerească?!
Vieru a fost şi el om şi a avut şi slăbiciuni omeneşti. Dar nu pentru acestea era urât.
Lui Grigore Vieru nu i s-a iertat talentul.
Lichelele s-au înhăitat, pe faţă, contra Poetului Naţional, crezând că, atacându-l, automat o parte a gloriei lui se va răsfrânge şi asupra lor. Că lumea le va acorda importanţă: „Uite, dom’ le, cine se pune cu Vieru!” şi astfel micii sau „miticii” (de la Mitică, eroul lui Caragiale) vor fi şi ei mari. Anonimii se şi vedeau plini de faimă, ca Herostrat.
Dar n-a fost să fie, şi după moartea lui Vieru ei emană tot beznă, tot nimicul!
Invidioşii nu-l iartă nici dincolo de mormânt.
Asasinii lui morali – Mihai Conţiu şi Ion Berlinski – îl atacă în continuare în publicaţia lor cu miros de latrină.
„Încetaţi cu isteria Grigore Vieru!”, ne reproşa nu demult un coleg-scriitor pe terasa Uniunii Scriitorilor. Vieru ar fi spus despre aceştia: „Săracii!”.
Cum îmi vorbise ceva mai înainte despre nişte consăteni de-ai săi, care-i rupseră într-o iarnă grea acum câţiva ani toate scândurile din gardul de la casa părintească din Pererâta, ca să-şi facă focul în sobe şi să nu moară de frig: „Săracii!”
Acesta era Grigore Vieru, care a încălzit cu gardul de la casa părintească o mahala din Pererâta, iar cu versurile sale – o Basarabie întreagă…
A făcut parte mai degrabă din generaţia noastră. Ne-a crescut. Ne-a încurajat. Ne-a apărat.
El ne-a învăţat: casa părintească nu se vinde. Tot el ne îndemna să scriem de dorul Limbii Române, să credem în Ţară, în marile ei valori, precum în Cel de Sus.
Ca şi Papa Ioan-Paul al II-lea, el ne spunea: „Să nu vă fie frică!”
Încurajându-se astfel şi pe sine.
La mitingurile neautorizate de la sfârşitul anilor ‘80 veneam cu Vieru, sau Vieru venea cu noi, precum cloşca cu puii.
Ca să putem rosti şi noi împreună cu el:
„Suntem! Venim! Am răsărit!”
Şi aici ar trebui să fac şi o mărturisire: felul meu de a fi datorează mult lui Grigore Vieru, care, pe când eram student, mi-a dat un sfat: „Să nu cedezi niciodată nici măcar un singur deget, cine cedează un deget va trebui să mai cedeze unul, şi-ncă unul, până va ceda toată mâna, şi-apoi − toată fiinţa…”
De aici mi s-au tras multe dintre necazurile mele, dar şi cele mai multe dintre izbânzile mele.
Grigore Vieru a fost pentru noi o lecţie permanentă: de ţinută morală, de demnitate, de existenţă.
Când i-a apărut culegerea „Strigat-am către tine”, Grigore Vieru îşi anunţa cititorii că aceasta e „cartea vieţii” sale.
Apoi când a văzut lumina tiparului „Acum şi în veac”, Grigore Vieru afirmase şi despre ea: „E cartea vieţii mele”.
La apariţia volumului „Taina care mă apără” a făcut aceeaşi afirmaţie: „E cartea vieţii mele”.
Poetul nu trişa: fiecare carte nouă era una „a vieţii” sale, el o scria ca şi cum ar fi fost ultima.
De aceea tot ce a scris Vieru rezistă: el punea tot sufletul în fiecare lucrare, ca şi cum imediat după asta urma să moară.
Fiecare carte a lui Vieru a fost o carte-testament.
Fiecare carte a fost cartea vieţii sale: de la „Alarma” (1957) – la „Taina care mă apără” (2008).
După un an de la plecarea lui la Domnul ne dăm tot mai mult seama de faptul cât de mult ne lipseşte.
Dar Vieru n-a murit.
El n-a plecat.
Vieru suntem noi.
Noi suntem Vieru.

Autor: Nicolae Dabija
Surse: Literatura si Arta, Memoria.md.blogspot.com

NICIUN COMENTARIU

LĂSAȚI UN MESAJ