VIRGULĂ Tăcerea Mitropolitului…

0
8

Până nu demult, eu credeam că toţi preoţii sunt ca tata. Mai bine zis, că ei cred în Dumnezeu. Iar credinţa, după cum zicea tata, nu înseamnă aprinderea unei lumânări în momentele de tristeţe sau pupatul unei icoane cu gândul aiurea, ci un sacrificiu total în numele binelui.� Eu nu percepeam că un om ar putea deveni preot, fără a fi conştient de responsabilitatea cutremurătoare pe care şi-o ia. Pentru că preoţii sunt purtătorii Harului lui Dumnezeu, iar harul nu e o minge de fotbal…

Mai credeam că un preot ar prefera să fie omorât decât să fure sau să mintă. Tata a fost arestat, bătut cu pietre, batjocorit, alungat în păduri, aruncat în gropi cu var şi trădat de cei mai scumpi oameni – şi totul doar pentru că s-a împotrivit să calce cuvântul lui Dumnezeu. Eu credeam că toţi preoţii sunt aşa… Când aveam şase ani, tata m-a lăsat. Eram trist că mama plânge, dar credeam că tata se va întoarce acasă, fiindcă nu înţelegeam cu ce se mănâncă moartea. Nu s-a mai întors. Mi-au rămas însă în suflet, bătute în cuie, unele lucruri, pe care tata mi le spunea, când mă dădea huţa. Unul dintre ele este că omul mincinos este foarte urât.

Dacă despre preoţi credeam că sunt aproape perfecţi, pe arhierei îi vedeam ca pe nişte sfinţi. Însă după decesul Episcopului Dorimedont, n-am mai înţeles nimic… Când profesorul M. Gavriliuc mi-a sugerat că problema morţii PS Dorimedont se află în Biserică, am crezut că nu-şi dă seama ce vorbeşte. Am început să bat de la uşă la uşă, ca până la urmă să înţeleg că unii preoţii mint cu mâna pe Biblie. Deşi pr. Eugen Condrea mi se jura, făcându-şi cruce, că habar nu are cum au dispărut actele cu privire la decesul PS Dorimedont, am aflat că tot el le-a transmis, în taină, Mitropolitului. Nu credeam că voi întâlni vreo piedică în încercarea de a mă întâlni cu Vladâca. Dacă Biserica este Hristos, iar el e capul Bisericii, atunci trebuie să fie deschis pentru toţi. A urmat, enigmatică, tăcerea Mitropolitului… De jumătate de an, pr. Vadim Cheibaş, secretarul Mitropoliei, îmi spune că Vladâca este dispus să vorbească cu mine, însă… fie că nu este în ţară (chiar dacă aflu că e în Palatul Mitropolitan), fie că este ocupat. Când i-am spus că nu e creştineşte să mintă, pr. Cheibaş a râs în zeflemea: „Nu cumva v-aţi dezamăgit?”. Pe urmă, a încetat să-mi mai răspundă la telefon.

După refuzul Institutului de Neurologie şi Neurochirurgie de a elibera dosarul medical al PS Dorimedont, tăcerea Mitropolitului este cel de-al doilea mister în acest caz. Dacă pe doctorul Ozea Rusu îl obligă legea să elibereze dosarul regretatului, atunci pe Mitropolit îl obligă să spună adevărul însuşi Hristos. Timp de şase luni, însă, Vladâca preferă să se ascundă, decât să vorbească despre ultimul Episcop de Nord. Şi se pare că vrea să se uite pentru totdeauna de cuvântul Dorimedont şi de ierarhul care a purtat acest nume… Până la începutul acestui an, eu nu credeam că Biserica poate fi îmbrăcată în haine murdare. Cine va mai crede în Hristos, Vladâca, când „ucenicii” lui fac din Biserică o mlaştină a minciunii?

autor:Pavel Păduraru

sursa:http://www.timpul.md/Rubric.asp?idIssue=557&idRubric=5807

NICIUN COMENTARIU

LĂSAȚI UN MESAJ